Invazia italiană în Albania

Invazia fascistă. Regele pleacă în exil

După presiunile din ce în ce mai puternice ale guvernului fascist, provocările din primele luni ale anului 1939, ultimatumul italian respins de parlamentul albanez şi declaraţiile belicoase ale regelui Zogu, maşina de război a regimului Mussolini s-a pus în mişcare. Italia, participant permanent la toate aranjamentele politice europene din ultimul secol, se şi vedea o mare putere continentală, egală cu celelalte puteri europene – Germania, Franţa şi Marea Britanie. Ca atare, în căutarea de „spaţiu vital” în bazinul Mării Adriatice, regimul fascist italian îşi trimite trupele împotriva micuţei Albanii, campania terminându-se cu succes în câteva zile fără a trezi cine ştie ce reacţii din partea actorilor mai importanţi pe plan mondial. Textul istoricului albanez Kastriot Dervishi, din care traducem acest fragment, face parte din masiva lucrare ştiinţifică intitulată „Istoria statului albanez – 1912-2005”, publicată la Editura 55 în anul 2006.

Pe 7 aprilie 1939, de la Saranda, Vlora, Durrës şi Shëngjin, comandanţii teritoriali Tauifur Dibra, Ali Riza Topalli, Abaz Kupi şi H. Bekteshi anunţau atacul italian şi răspunsul forţelor proprii. Regele Zogu le-a trimis un mesaj de încurajare. În acelaşi timp, ministrul de Externe, Ekrem Libohova, a fost însărcinat să pregătească o notă de protest, care să fie prezentată statelor care aveau reprezentanţe diplomatice în Albania. În dimineaţa de 7 aprilie, guvernul şi prezidiul parlamentului, sub conducerea regelui Zogu, şi-au continuat dezbaterile începute anterior pentru organizarea rezistenţei, în vreme ce trupele italiene debarcate primeau întăriri constând în aviaţie şi nave militare.

În vreme ce rezistenţa albaneză continua, utilizând mijloacele modeste de care dispunea şi fără mari şanse de succes, statele europene asistau impasibile la această acţiune agresivă a Italiei împotriva micului stat balcanic. La Durrës, trupele conduse de Abaz Kupi au rezistat câteva ore forţelor de invazie, pricinuindu-le italienilor şi primele pierderi: 11 morţi şi 43 de răniţi. Din propriile trupe, albanezi au pierdut doi combatanţi: Mujo Ulqinaku şi Hamit Dollani. În urma acestei confruntări inegale, albanezii s-au retras în interiorul teritoriului, uşurând înaintarea forţelor italiene în direcţia capitalei. În 7 aprilie, ora 10.30, regele Zogu s-a adresat poporului printr-un mesaj radiodifuzat. A fost urmat de Mehdi Frasheri, care a spus că ceea ce i se întâmpla Albaniei li se va întâmpla şi altora, dacă nu se vor ridica împotriva „acestor barbari moderni”. Mussolini a trimis un nou mesaj cerând tratative, mesaj luat imediat în discuţie de guvern şi parlamentul de la Tirana. Aceste două instituţii au decis constituirea unei comisii alcătuite din ministrul Rrok Gera şi locotenent-colonelul Sami Koka, cărora li s-a alăturat şi ataşatul militar italian la Tirana, col. Gabrielli, care au ajuns la Durrës la ora 12.00. În timpul acesta, italienii au anunţat întreruperea acţiunilor militare până la ora 18.00. În jurul orei 19.00, aceeaşi zi, după ce s-a renunţat la stabilirea unor puncte de rezistenţă la Shkodra şi Homesh, şi după ce a constatat inutilitatea luptelor, parlamentul, împreună cu Consiliul de Stat, au decis să se refugieze la Korcea. Regele şi guvernul au rămas însă la Tirana. La toate insistenţele lui Zogu pe lângă guvernele francez şi englez, singurul răspuns primit de la acestea a fost sfatul ca regele să părăsească Albania.

Pentru a putea face faţă situaţiei, regele a retras cu acte în regulă din Tezaur suma de 118.195 franci-aur. Şi aceasta după ce, în prealabil, la 31 martie şi 3 aprilie, ministrul Finanţelor, Kolë Thaci, retrăsese legal suma de 448.535 franci-aur. Directorul Tezaurului, Kel Naraci, în raportul din data de 6 iunie 1939, declara că suma fusese înmânată cu proces-verbal semnat de membrii guvernului, convocaţi la locuinţa lui Kostaq Kotta, unde fusese prezent şi regele Ahmet Zogu alături de un număr de miniştri. Făcând suma celor două retrageri, rezultă că în total fuseseră scoşi din Tezaur 566.730 franci-aur, adică o cantitate de 183 kg de aur.

Este de remarcat că, prin gestul său, regele nu a destabilizat sistemul monetar al ţării, chiar dacă ştia că va urma un nou regim, cel care îl silea acum să-şi părăsească tronul. În acest sens, cantitatea de aur pe care a luat-o era destul de mică şi nu i-ar fi permis să organizeze o armată naţională în afara ţării. Această sumă de bani a fost folosită în cea mai mare parte pentru a plăti salariile persoanelor care-l însoţeau în exil, printre care Faik Konica, Mirash Ivanaj, Mehmet Konica, Abaz Kupi, Hiqmet Delvina, Qemal Butka, Peter Kolonja, Nikola Prifti ş.a.

În noaptea de 8 aprilie, la ora 2.00, comandantul Apărării Naţionale, Gemal Aranitasi, şeful Marelui Stat Major, Myrdach, şi comandantul Jandarmeriei, Shefki Shatku, i-au prezentat regelui, la Palatul regal, situaţia de pe front şi i-au făcut cunoscut că nu exista nicio posibilitate de contraofensivă. Comandanţii albanezi au decis să se retragă din faţa ofensivei italiene la Elbasan, la Librajd şi, mai târziu, la Korcea. În vremea aceasta, propaganda italiano-iugoslavă, conform căreia în Albania avea loc o răscoală internă, iar trupele italiene interveniseră la chemarea populaţiei, continua în forţă.

După această întâlnire, regele Zogu şi şefii săi militari au organizat părăsirea Tiranei, care a avut loc la ora 3.00, iar cinci ore mai târziu aceştia s-au întâlnit cu deputaţii, la Pogradec. Aici, regele a dispus să fie contactat primul ministru grec pentru a se putea cumpăra armament. Guvernul grec nu numai că nu a fost de acord, dar a declarat chiar că va închide graniţa cu Albania.

Regele Zogu plănuise să reziste ocupaţiei italiene circa şase luni, în contextul în care toate indiciile dădeau ca probabilă izbucnirea războiului mondial chiar în acel an. Dar absenţa oricărui sprijin extern a făcut imposibil acest plan. Guvernul de la Belgrad anunţase că, dacă luptele se vor apropia de teritoriul iugoslav, se vede obligat să intervină. În după amiaza de 8 aprilie 1939, ora 17.00, la Pogradec, parlamentul şi guvernul, într-o şedinţă comună, au decis să-i acorde regelui Zogu puteri constituţionale depline pentru a reprezenta Albania în interiorul şi exteriorul ei, decizie prezentată regelui de primul ministru, Kostaq Kotta, şi vicepreşedintele parlamentului, Hiqmet Delvina. Zogu a făcut o ultimă tentativă de a organiza forţele sau trupele de voluntari, deşi situaţia părea fără ieşire. În ziua de 9 aprilie 1939, la ora 19.00 seara, regele şi însoţitorii săi au ajuns la punctul de frontieră Kapshtica. Aici, după ce a ordonat coborârea drapelului naţional, l-a sărutat şi, privind pentru ultima oară pământul patriei, Ahmet Zogu a trecut graniţa în Grecia. La ora aceea nu avea de unde să ştie că părăseşte definitiv Albania. 

Pe 17 aprilie1939, preşedintele Turciei, Ismet Inönü, vechi prieten al lui Zogu, l-a invitat să vină în Turcia. O parte din suită, în frunte cu primul ministru K. Kotta, a rămas în Grecia, în vreme ce regele a ajuns la Istanbul pe 3 mai 1939.

Dar periplul familiei regale şi a suitei sale nu s-a sfârşit aici. După ce a străbătut România, Polonia, Lituania, Finlanda şi Suedia, Zogu şi apropiaţii săi au ajuns în capitala Franţei. Cu câteva ore înainte de ocuparea Parisului de către trupele naziste, familia regală albaneză a ajuns la Bordeaux şi, după ce regimul dictatorului spaniol F. Franco i-a refuzat stabilirea în Spania, pe 27 iunie 1940, cu o navă britanică, Zogu a debarcat pe ţărmul englez. Aici, la fel ca şi în Franţa, autorităţile i-au interzis orice activitate politică.

La Tirana, fostul prim ministru Mehdi Frasheri a încercat să organizeze un grup de rezistenţă armată a tinerilor, care s-a bucurat de multă simpatie populară. După o cuvântare entuziastă la radio, el a fost obligat să ceară azil politic la Legaţia Turciei, de unde a ieşit doar după intervenţia ambasadorului german de la Tirana. Imediat după aceasta, a fost internat într-un lagăr în Italia. Mai târziu, aflându-se în poziţia de regent al Albaniei, Frasheri avea să declare că, dacă ar fi avut la dispoziţie 30.000 de luptători, ar fi opus o rezistenţă eficientă forţelor de ocupaţie italiene.

Reacţia marilor puteri europene vizavi de invazia italiană din Albania a fost nesemnificativă. De exemplu, ministrul de Externe britanic, lordul Halifax, admitea că împotriva micului stat balcanic avusese loc o agresiune, dar a susţinut că Anglia nu putea lua nicio măsură. Chiar şi Liga Naţiunilor a păstrat o poziţie ambiguă faţă de invadarea Albaniei, iar reacţia Franţei a fost  asemănătoare. Guvernul american a declarat că speră ca ocupaţia italiană să nu aducă complicaţii internaţionale, iar Uniunea Sovietică nu a reacţionat în niciun fel.

Periplul regelui Zogu, al reginei şi al micului prinţ Leka (născut numai cu două zile înainte de invazie), însoţiţi de cei câţiva membri ai curţii regale, s-a încheiat în Franţa, unde monarhul albanez a şi închis ochii, la 9 aprilie 1961, în localitatea Suresnes, lângă Paris. În luna noiembrie 2012, osemintele fostului rege au fost repatriate şi, în urma unei ceremonii la care au participat oficiali ai statului albanez, au fost adăpostite (pentru totdeauna, de această dată) în mausoleul familiei regale a Albaniei.

Prezentarea şi traducerea: Marius Dobrescu        

Series Navigation

<< Comandanţi albanezi căzuţi în dizgraţia sultanuluiExodul albanez >>