Eminescu în limba albaneză

Share
Articol apărut în revista „Drita” Revista Drita nr. 25 - aprilie 2019

Poetul naţional român, Mihai Eminescu, a trezit admiraţia şi a inspirat o pleiadă întreagă de alţi creatori, care i-au călcat pe urme sau au încercat să aducă o parte din suflul lui divin în creaţia lor. În ceea ce priveşte influenţa sa în poezia albaneză, putem pomeni un singur nume, pe cel al poetului Lasgush Poradeci, cel care şi-a încununat studiile de filologie la Graz, în Austria, cu o lucrare de diplomă consacrată marelui nostru poet. Trebuie să spunem că Poradeci a fost un mare admirator al Luceafărului poeziei româneşti, încercând uneori, în poezia sa, să transfere o parte din tematica şi stilul poeziei eminesciene. Dar nu numai atât. Poradeci a tradus mult din lirica idolului său, versiunea albaneză a poeziilor eminesciene dovedind, sub condeiul lui, o perfecţiune greu de egalat. În aceeaşi perioadă, anii ‘60-‘70, mulţi alţi creatori albanezi, scriitori sau traducători consacraţi, şi-au încercat puterile cu lirica eminesciană. Putem pomeni, printre alţii, pe Vehbi Bala, Mitrush Kuteli, Dionis Bubani, Regep Ismajli şi chiar Ismail Kadare.

Vom reda, în continuare, două exemple de măiestrie artistică în traducerea poeziei eminesciene aparţinând unor scriitori din aceeaşi generaţie, Perikli Jorgoni (1936-2012) şi Ismail Kadare (1936- ). Traducerile fac parte din volumul „Mihai Eminescu – Vjersha dhe poema të zgjedhura” (Mihai Eminescu – poezii şi poeme alese), editura Naim Frashëri, 1983.

Marius Dobrescu

Ce te legeni?…

Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă –
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte –
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Veştejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!

De ce nu-mi vii?

Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii –
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

O, vino iar în al meu braţ,
Să te privesc cu mult nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?

În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei…
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!

Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!

Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii…
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

Pse lëkundesh ti, o pyll?

Pse lëkundesh ti, o pyll?
kur s’ka shi edhe s’fryn erë
të t’i ulë degët paprerë?
Pse të mos lëkundem, pse,
kur s’ka fllad e qjell pa re?
Dita ik, nata zgjatohet,
gjethi nxin edhe rrallohet,
era fryn me cingërime,
m’i nis zogjtë në mërgime,
rreh ndër shpate e rrëpira,
se vjen dimri plot me shira.
Pse mos e ul kryet pak,
kur shoh zogjtë verg e varg?
Përmbi kreshtat që fërrmojnë,
dallëndyshet tutje shkojnë
zemrën time e lumturinë
marrin larg, ku çikmat s’ngrijnë!
Varg e varg përtej nxitojnë,
horizontin errësojnë,
dhe tek ikin, krahët shkundin,
ç’brenga zemrën ma përkundin
e më lënë si të ngrirë,
krejt të tharë e të mpirë,
veç me vajin tim pa anë,
ndaj rënkoj kryet mënjanë!
(Alb. Perikli Jorgoni)

Përse nuk vjen?

Shoh dallëndyshet q’ikin larg
dhe gjethet që u zverdhën pak,
mbi vreshta tutje bryma ra –
përse ti s’vjen, pse nuk vjen pra?

Eja në krahë të të mbaj
të t’admiroj, të vdes pastaj,
dhe ta ve kokën që më dhëmb
mbi gjoksin tënd, mbi gjoksin tënd.

A të kujtohet koha vallë,
kur të dy bridhnim në livadhe,
kur unë të ngrija pupël n’erë
me mijra herë, me mijra herë.

Në botë gjenden femra plot
që sytë i kanë zjarr e lot,
të arta qofshin ato gra,
si ti nuk ka, si ti nuk ka.

Ti dritë do sjellësh e kthjellim
në jetën time, shpirtin tim,
ti mbi çdo yll ke bukuri
e dashur moj, e shtrenjta ti.

Vjeshta tani mbi fushat zverdh,
rrafshultat i shkretoj përreth,
po bien fletët ca nga ca –
përse ti s’vjen, pse nuk vjen pra?
(Alb. Ismail Kadare)

Series Navigation << Lampa lui Aladin, simbol al lumii orientale şi albanezeKosova – prezentă la Târgul de la Leipzig >>