„Aproape că nu se poate numi apropierea sufletească între români şi albanezi numai prietenie, ci fraternitate” (Dumitru Berciu)

Share

Interviu cu prof. univ. dr Adina Berciu-Drăghicescu
(continuare din numărul precedent)

În noiembrie 2016 a fost dezvelit, pe promenada de la Saranda, bustul creatorului acestui institut, Nicolae Iorga. Totuşi, deşi statul român a solicitat după anul 2000 restituirea acestei proprietăţi, care-i aparţine de drept, autorităţile albaneze întârzie să dea curs acestei cereri. Cum comentaţi această situaţie care se prelungeşte nepermis de mult?

Aveţi mai sus o parte din răspuns. Dar pot să vă mai spun că persoanele de la ministerul de Externe, de la Departamentul Românilor de Pretutindeni nici nu ştiau unde se află Saranda! Eu le-am dus toate materialele. Cred că nu îi interesează Albania, căci de acolo nu se pot aduce lucruri profitabile. Exemplul profesorului N. Iorga şi al profesorului Dumitru Berciu nu mai interesează pe nimeni, oamenii aceştia chiar zâmbesc compătimitor când le povesteşti despre aceste lucruri. Există, încă, atâta ură, dihonie, invidie între noi, între istorici…ce să mai vorbim, încât nu avem cum să mai ieşim şi să mai rezolvăm aceste dileme. Ele vor rămâne istorie, vor rămâne în arhiva profesorului Dumitru Berciu, vor rămâne în revista voastră şi în amintirile mele… Din partea statului albanez au venit destui oficiali în vizită, iar la Ministerul de Externe li s-au arătat documente, dovezi, dar nu s-a rezolvat nimic. Ni s-a oferit ceva în compensaţie la Skala, lângă Saranda, undeva pe nişte dealuri uscate, printre tufişuri şi mărăcini. Dar pe cine mai interesează toate astea?

Cât  priveşte dezvelirea bustului lui Nicolae Iorga, din 9 noiembrie 2016, evenimentul a fost ceva deosebit, pentru mine, cel puţin. Cei care s-au zbătut pentru această acţiune, realizată, ce-i drept, sub egida ICR-ului, nu au fost angajaţii acestei instituţii, ci alţii, din afara ei, şi cei din Albania: „Fundaţia Nicolae Iorga” de la Saranda, condusă de Pano Bakalli, şi dl. dr. Marian Crăciun. În anul 2011, când am fost acolo în expediţia mea de cercetare, chiar eu am propus „Fundaţiei Nicolae Iorga” instalarea măcar a unui un bust al marelui savant la Saranda. Iar cei care s‑au ocupat efectiv au fost cei doi menţionaţi de mine. Desigur ICR-ul are partea lui de contribuţie, indiscutabil. Bustul, acţiunea în sine, toate s-au făcut cu banii Institului Cultural Român. Dar se putea face o acţiune şi mai frumoasă decât a fost.

Cei de la ICR nu m-au consultat cu nimic. Şi uite aşa, am văzut acolo, la Saranda, că au venit cu un mic pliant privitor la acţiunea aceea, pliant  în care se dădea un citat din „marele istoric” Kopi Kuciuku! Să înnebuneşti, nu alta. Cum a fost posibil aşa ceva? Uite că a fost posibil. Iar tatălui meu, acolo jos măcar, la baza statuii, pe pietrişul de acolo, ar fi putut să i se dedice o mică placă comemorativă. Căci institutul nu s-a ridicat singur. Dar domnii de la ICR nu cunosc nimic. O bătaie de joc! Ai fost acolo şi ai văzut. Şi-a făcut reclamă acolo şi un domn politician albanez, scriitor etc.

Ştiu că aţi cercetat o parte dintre problemele comunităţii aromâne din Albania. De curând, în 2017, parlamentul albanez a votat legea minorităţilor naţionale din această ţară, care-i recunoaşte pe aromâni drept minoritate cu drepturi depline. Cum vedeţi situaţia actuală şi mai ales evoluţia acestei comunităţi în următoarele decenii?

Da. Am avut ocazia să  derulez două proiecte de cercetare la românii din Peninsula Balcanică, în 2010 şi în 2011, stipendiate de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. Eu, de mai bine de 25 de ani, cercetez lumea aceasta, plină de dramatism, a fraţilor noştri de la sudul Dunării, lumea aromânilor. Printre aceştia se află şi fârşeroţii, românii locuitori ai Albaniei. Minunaţii fârşeroţi, unde, după cum spunea Iorga, îşi avea chiar el obârşia. Cele două expediţii, ale căror rezultate s-au materializat în 3 cărţi, au fost extraordinare din toate punctele de vedere. Ele au cuprins Bulgaria, Grecia, Macedonia şi Albania. În Albania, întâlnirile cu fârşeroţii au fost absolut minunate, căci ei sunt de o amabilitate, bunătate şi generozitate de necrezut. Eu şi echipa mea (dr. Marian Crăciun, Virgil Coman, Rodica Tanţău) am vizitat, am cercetat, am luat interviuri şi am fotografiat sau imprimat cu camera video peste tot în Albania: la Pogradec, Divjaka, Korcea, Fier, Moscopole, Përmet, Librazhd, Elbasan, Saranda, Gjirokastra. Am constatat că obiceiurile aromâneşti şi dialectul aromân sunt foarte bine susţinute în lumea fârşerotă. De fapt aici, în Albania, am găsit cel mai bine conservată românitatea sud-dunăreană; aici sunt foarte bine menţinute, întreţinute, prezente viguros dialectul, tradiţiile şi obiceiurile fârşerote. Am fost la biserica din Korcea, noua biserică, ridicată cu ajutorul statului român, dar şi cu susţinerea  Arhiepiscopiei Argeşului şi Muşcelului, a Înalt Prea Sfinţitului Calinic, unde vitraliile sunt colorate în roşu, galben şi albastru.Ce s-a mai bucurat răposatul preot paroh Dumitraki Veriga, când am observat şi l-am întrebat cum a reuşit să facă lucrul acesta! Am mai constatat ceva, şi anume că între fârşeroţii din judeţele Constanţa şi Tulcea şi cei din Albania există, şi astăzi, între ei, după 60 de ani de despărţire, o identitate uimitoare; am filmat toate lucrurile, inventarul din familiile acestora. Mi-au recitat, mi-au arătat inventarul din gospodărie. Călătoriile acestea au reprezentat o continuare, dar şi o confirmare a celor studiate de mine în biblioteci şi în arhive despre şcolile şi bisericile ridicate pe teritoriul Albaniei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în 1948.

În condiţiile în care, în 2017, au fost recunoscuţi ca minoritate, eu cred că ei stau cel mai bine cu „moştenirea”. Numai că am impresia că, pentru şcoala primară şi grădiniţa de la Divjaka, deschise şi întreţinute tot de statul român, acum nu se mai trimit bani suficienţi  pentru a fi susţinute aşa cum ar trebui.

Credeţi că implicarea statului român în sprijinul populaţiei aromâne de la sudul Dunării este destul de consistentă pentru a ţine aprinsă în sufletul acestor oameni flacăra românismului? Sunt suficiente în acest scop doar cele câteva sute de burse oferite studenţilor aromâni la universităţile româneşti?

Nu. Nu sunt suficiente. Dar statul român, vă rog să-mi spuneţi, unde şi în ce se implică? Flacăra românismului nu se aprinde şi nici nu se menţine aprinsă cu vreascuri politice, aici trebuie să ai profesionişti în primul rând, oameni care să ştie ce înseamnă românismul şi cum se realizează acest lucru. Trebuie să ai specialişti care să simtă istoria, să simtă literatura, să simtă cultura şi civilizaţia românească, nu doar să le cunoască superficial. Trebuie să ai oameni care să-şi respecte cuvântul dat… şi aşa mai departe. Astfel de oameni ar trebui să avem, peste tot, ca reprezentanţi ai României, dar asemenea oameni sunt acum doar istorie, amintire, puşi eventual în paginile vreunei enciclopedii a istoriei şi culturii româneşti…

Sunteţi specialistă în arhivistică şi ştiinţele conexe, profesor universitar din anul 2004. Cum se implică tineretul universitar în cercetarea ştiinţifică şi, mai ales, există speranţa unor viitori cercetători de valoare în contextul unei societăţi a valorilor răsturnate?

Nu. Nu există această speranţă. Foarte sigur vă spun acest lucru. Şi aceasta fiindcă foarte mulţi dintre actualii noştri profesori nu mai cer aceste lucruri de la studenţii sau de la masteranzii lor. Toate lucrările de seminar, de absolvenţă la masterate sunt numai copy-paste. Se ştie acest lucru. Notele se dau de aşa manieră „ca să nu ai probleme cu studenţii”, ca să „fii iubit de studenţi, să fii popular” în rândul lor. Si atunci? Cum să facem aprecierile, cum să se poată distinge cei buni de cei slabi şi foarte slabi. Un lucru este foarte clar: în învăţământul universitar actual conduce mediocritatea, chiar predomină mediocrii şi submediocrii. Dacă eşti preocupat de  studiu, de cercetare, eşti cu siguranţă marginalizat. Ani de zile eu nu am întâlnit pe nici un coleg de la Facultatea de Litere sau de la Facultatea de Istorie la Biblioteca Academiei, nici la Arhive, nici la Biblioteca Centrală Universitară. Însă, cu siguranţă că există şi cercetători foarte buni, mai ales la institute, care predau cursuri la facultate numai în regim de „plată cu ora”, şi asta ca să nu vină prea des acolo şi să se vadă care sunt cei buni şi care  cei slabi. De unde să vină cercetători de valoare din rândul studenţilor noştri, dacă profesorii înşişi nu sunt de valoare?

Suntem, într-adevăr, o societate cu valorile răsturnate… Dar poate va veni cineva şi le va pune din nou la locul lor, unde şi cum trebuie. Să sperăm, dragă d-le  coleg şi prieten Marius  Dobrescu, să sperăm…..

Vă mulţumesc şi vă doresc sănătate şi succes în tot ceea ce faceţi.

Interviu realizat de Marius Dobrescu

Series Navigation << Parastas pentru martirii aromâni din BalcaniGastronomie albaneză la New York >>