Prof. univ. Sorin Paliga – Albanezii – un popor „enigmatic”?

Share

Una dintre cele mai frecvente afirmații care se pot citi, inclusiv în publicațiile de specialitate, este că albanezii ar fi „un popor enigma­tic”, cu origini aproape le­gen­­dare. În treacăt fie spus, și despre români se mai fac afirmații similare, despre basci, despre etrusci, despre georgieni/gruzini etc. etc. Problema este una „de suflet” pentru unii autori, pentru alții este o discuție pur științifică, cum încerc să scriu în rândurile de mai jos. Evident, o analiză științifică a istoriei unui popor nu exclude abordarea „de suflet”. Aș menționa aici Rugă­ciunea unui dac, a lui Mihai Eminescu, ori Elegia II getica a lui Nichita Stănescu. Nici Eminescu, nici Stănescu nu și-au propus să reconstituie ori să rescrie religia strămoșilor, au scris două poeme frumoase, înălțătoare, nu vreo rugăciune „tradusă” din limba traco-dacilor. Voi încerca să arăt mai jos că referirea la strămoșii traco-daci nu este chiar întâmplătoare.

Discuțiile despre originea albanezilor au fost, de (cele mai) multe ori, puternic influențate de ideologia politică a unui anume moment istoric al analizei și doar parțial de datele istorice. Faptul că datele istorice nu sunt clare și, de multe ori, interpretabile, sarcina unei bune analize este, din contră, să evite intruziunea (brutală) a politicului în discuție, deoarece – dacă se fac prea multe concesii ideologiei unui anume moment istoric – este normal ca datele să fie falsificate. Unde este, de fapt, problema? Sau unde sunt problemele?

În primul rând, abordările privind istoria sud-estului european au fost de prea multe ori făcute în termeni extremi, în cazul nostru fie „albanezii sunt strict autohtoni” sau, la extrema cealaltă, „albanezii sunt imigrați” de undeva. O asemenea abordare este contrară datelor istorice. Grupurile etnice europene de azi sunt urmarea unor reconfigurări culturale, economice, sociale și lingvistice din perioada secolelor IV-X, respectiv din perioada migrațiilor. Evident, nu toate grupurile etnice au migrat, dar raportul dintre populațiile alogene (străine) și cele autohtone, adică ale locului, este variabil în timp și presupune o analiză detaliată pentru fiecare perioadă istorică. La urma urmelor, și romanizarea sud-estului european face parte dintr-o amplă mișcare de populație, chiar dacă administrația romană nu a fost, numeric vorbind, superioară autohtonilor.

Teritoriul ocupat azi de albanezi corespunde – în linii mari – zonei ilirice din antichitate. Ilirii au ocupat, de fapt, un areal mai mare, care corespunde zonei vest-balcanice de azi (Albania, Kosovo, Croația, Slovenia, vestul Serbiei, Muntenegru). Anterior, în zonă avem civilizații strălucite ale neoliticului sud-est european, ale cărui începuturi pot fi trasate începând cu mileniul VII î.e.n. Expansiunea Imperiului Roman spre zona vest-balcanică de azi este timpurie, începuturile sale fiind trasate odată cu primul conflict armat dintre armata romană și grupurile ilire din anul 229. Conflictele au fost îndelungate, ilirii fiind atestați încă în sec. I e.n. Ei dispar din documente la sfârșitul sec. I, după cum unui proces inexorabil de romanizare sunt supuși și vecinii ilirilor de la est – tracii – dar și cei de la nord și de la vest – celții. Putem spune că, la începutul sec. II e.n., avem un vast areal romanizat, care cuprinde mare parte din Europa, nordul Africii și zona Mediteranei de est. Din acest punct de vedere, situația – deși nu foarte clară în toate detaliile – poate fi rezumată astfel: ilirii (ca grup etnic distinct), asemeni tracilor, erau romani­zați la începutul sec. II e.n. Nu este nimic nefiresc aici, deoarece romanizarea cuprinsese un spațiu imens. Doar grecii, dat fiind prestigiul culturii lor, nu au fost romanizați. Limba greacă însă, asemeni latinei, a cunoscut un proces de evoluție rapidă, astfel încât greaca modernă se depărtează de greaca homerică tot așa cum italiana se depărtează de latină.

Discuțiile s-au aprins – și sunt încă încinse – în legătură cu continuitatea de habitat a albanezilor. Discuțiile de acest tip implică un grad înalt de poli­tizare. Răspunsul simplu este că în cea mai mare parte a regiunilor europene există continuitate de habitat multimilenară. Acest lucru nu înseamnă însă că limbile vorbite azi sunt descendente directe ale celor vorbite în urmă cu 2, 3 sau 4 milenii în urmă. Situațiile au fost complexe, mai ales începând cu sec. IV e.n., în perioada migrațiilor. Nu există dubiu că, în arealul vest-balcanic de azi, a fost o populație romanizată provenită din iliri, iar această populație a rămas pe loc în timpul migrațiilor. De altfel, albaneza reflectă foarte bine acest fond latin popular vechi, bine reflectat în lucrarea Cătălinei Vătășescu privind moștenirea latină comună a românei și a albanezei. Deci, ca o primă concluzie: ideea/ipoteza că albanezii ar fi venit compact din alte părți ale Europei este, în sine, un construct politic. Ei îi continuă pe ilirii romanizați din arealul descris.

Cu aceasta însă problema nu s-a încheiat, deoare­ce componenta latină (veche) a albanezei explică doar o parte din structura lexicului acestei limbi. Ce se întâmplă cu acele elemente specifice, „speciale”, care nu sunt nici latine vechi, nici slave, nici grecești (vechi sau noi). Sunt acestea ilire sau de altă origine și, dacă sunt de altă origine, unde să identificăm arealul acelui grup etnic care a putut, la un moment dat, influența limba latină vorbită în arealul vest-balcanic? În arealul respectiv se vorbea anterior secolului VI latina, roma­nizarea fiind acolo timpurie și profundă. Și creștinismul se răspândește în acest areal prin latină, așa cum reiese și din lexicul creștin de bază al albanezei, dar și al românei. Întrebarea care a stârnit, de fapt, cele mai aprinse polemici este dacă structura albanezei moderne reflectă un idiom de tip neo-ilir sau de alte origini. Cu alte cuvinte, putem admite că un grup ilir local a putut scăpa de romanizare, un grup izolat care trăia undeva în munți? Aici problema a devenit una teribil de influențată de politic, respectiv de ipoteza (absurdă în sine) că albanezii ar fi fie strict autohtoni, adică iliri neromanizați, fie strict imigrați. O asemenea „viziune” nu poate fi însă admisă nici măcar ca ipoteză de lucru.

Ajunși aici, întrebarea esențială: dacă la nivelul sec. II e.n. avem în arealul balcanic, la vest și la est, populații romanizate (iliri la vest, traci la est), atunci cum se explică specificul limbii albaneze, care este o limbă cu lexic preponderent latin, dar cu structură diferită? Răspunsul l-a dat, în linii mari, Hasdeu, în urmă cu circa 150 de ani. Ipoteza lui a fost preluată și rafinată, să spunem așa, de marele lingvist italian Giuliano Bonfante (bun cunoscător al limbii române) și de I. I. Russu. În esență, Hasdeu pornea de la premisa că albaneza modernă trebuie explicată prin marile mișcări de populație de după sec. V–VI. El explica persistența unor elemente neromanizate nu în vestul arealului balcanic, deoarece acolo romanizarea a fost mai timpurie și mai persistentă, ci în arealul nord-dunărean, mai exact în zona carpilor. O variantă a acestei ipoteza au avansat-o tracologii bulgari, care susțin că albaneza modernă s-a conturat prin stabilirea acolo a unor grupuri trace din Stara Planiná. Ipoteza școlii bulgare de tracologie nu este incompatibilă cu ipoteza Hasdeu-Bonfante-Russu (să o numim altfel). Problema este că e puțin probabil ca pe teritoriul Bulgariei de azi să fi supraviețuit traci neromanizați, deoarece și acolo romanizarea a fost foarte timpurie. Acei traci sud-dunăreni de care vorbesc cercetătorii bulgari ar putea fi însă carpii și dacii colonizați la sud de Dunăre în urma războaielor cu dacii neromanizați care au persistat până în sec. III e.n. Acei carpi ori daci mutați la sud de Dunăre pot să fi supraviețuit în enclave izolate până la sosirea slavilor, care au produs, după anul 550, o nouă mutație etno-culturală la sud de Dunăre. Aceste grupuri trace ori traco-dace neroma­nizate au fost împinse spre vest de migrația slavilor și s-au așezat pe coasta Adriaticii, unde, în coabitare cu populația locală iliră romanizată au condus la apariția unui nou grup etnic: albanezii.

Așadar, îndreptându-ne spre concluzii, putem afir­ma că originea albanezilor nu poate fi explicată prin afirmații tranșante de tipul „albanezii sunt strict autoh­toni” sau, la polul opus, „albanezii au venit de undeva”. De ce? Deoarece analiza comparată a istoriei gru­purilor etnice ne arată că niciodată un grup etnic nu poate fi explicat ca strict sedentar ori strict imigrat. Putem lua spre exemplu orice grup etnic. În arealul sud-est european, grecii au o istorie aparte în sensul că nu au putut fi romanizați, iar acest lucru s-a datorat, firește, prestigiului culturii grecești clasice. Dar și grecii moderni reflectă, într-un fel sau altul, marile transfor­mări etno-culturale din perioada secolelor IV-X e.n. 

Albanezii sunt de două ori un popor străvechi: prin elementul ilir romanizat și prin elementele mai noi de sușă tracică, elemente supraviețuitoare, până la un moment dat, în valul marilor migrații din perioada postclasică. Aceste elemente trace tardive și încă neromanizate la începutul epocii migrațiilor sunt, de fapt, cheia înțelegerii amplelor fenomene etno-culturale din acea perioadă. Sunt grupuri relativ bine atestate și istoric și arheologic, după care, la orizontul sec. V e.n., cultura materială a Europei de sud-est cunoaște o transformare radicală, fiind imposibil de a mai găsi ecuații simple de tipul „grup etnic” = „cultură arheo­logică”.

*Sorin Paliga este profesor universitar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine – Universitatea București, lingvist și scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A obținut titlul de doctor în științe cu lucrarea intitulată ”Influențe romane și preromane în limbile slave de sud” în anul 1998.

Series Navigation<< Biblioteca Națională din Kosova aniversează 75 de aniThanas Medi, tradus și în limba română >>