Poveștile comunității: Albanezii din România în perioada interbelică

Share

La începutul activității mele la această revistă, cunoscând mai puțin comunitatea căreia mă adresam, am avut curiozitatea să-i intervievez pe unii dintre urmașii primilor albanezi stabiliți aici despre evoluția familiilor lor în general și, în special, în anii interbelici.

Ulterior, pe baza acestor interviuri și a altora, am redactat o Monografie a comunității albaneze din România, publicată de un institut din Cluj care studiază problemele minorităților de la noi. Am pornit la drum fără idei preconcepute. Știam care a fost mecanismul migrației, căci acesta a rămas neschimbat până în zilele noastre și doar personajele sunt altele. Știam care au fost și urmările lui. La început, ajungea aici capul familiei, care își făcea un oarecare rost, urmat de majoritatea apropiaților, frați, surori, copii ș.a.m.d. Resortul care i-a împins a fost același, respectiv sărăcia și, de mai puține ori, discriminările religioase și politice. În plus, România era un stat în plină dezvoltare, cu resurse și posibilități practic nelimitate și, înainte de orice, cu o legislație europeană înaintată. Așadar, după primul val, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, a urmat un al doilea, până în pragul Independenței albaneze, comunitatea înfiripându-se și țintind un statut economic și social care în patria natală ar fi fost imposibil.

Deși poveștile celor intervievați sunt diferite, cu alte și alte personaje, cu situații diferite, toate au un numitor comun: mediul românesc a favorizat adaptarea lor și le-a creat condiții pentru a atinge un grad de prosperitate la care nici nu visaseră până atunci. Voi da, prin urmare, cuvântul urmașilor primilor coloniști albanezi, cum își spuneau și singuri, și le vom asculta poveștile.     

Iată ce spunea Gheorghe Bujeniță, din Cernavodă, despre străbunicul albanez, Gheorghe Ilie: „Despre bunicul Gheorghe Ilie se știa că venise în România cu traista-n băț, asemenea multor albanezi ajunși pe meleaguri românești. La început, tânărul a muncit în magazinul unui negustor grec, ca băiat de prăvălie. Apoi, după ce a pus ceva bani deoparte, a crescut vite și a deschis în Cernavodă două măcelării. A făcut și ceva politică, în PNȚ, dar respectul orașului și l-a câștigat prin muncă și onestitate. Așa a ajuns imigrantul albanez venit la Constanța doar cu cămașa de pe el posesorul unei averi considerabile, compusă din prăvălii și terenuri chiar în centrul orașului. Când au venit comuniștii la putere, Gheorghe Ilie a pierdut tot… În familie se spunea că i-au ridicat casa de bani cu totul, din fostul restaurant „Dunărea”, care i-a aparținut tot lui. A murit de inimă rea, chiriaș în propria lui casă.”

Amintindu-și despre vremurile bune de dinainte de război, Thanase (Nase) Cristescu vorbește despre România ca despre o țară bogată și generoasă, care primea emigranți chiar și din Statele Unite! Povestea lui Naum Dișnița (Dishnica) apare și în relatările altor etnici albanezi: „În anii de după Primul Război Mondial, Naum Dișnița, un albanez stabilit în America, a venit în România, la sora lui, Viki Dișnița – care, între timp, se căsătorise – ca să-și cunoască cumnatul. De notat că Viki se căsătorise cu un albanez din București. Ajuns aici și văzând cât de bine se trăia și cât de ieftine erau toate, Naum s-a hotărât să rămână la București. S-a făcut, așadar, bucătar, devenind cu timpul un bucătar renumit, astfel încât tinerii albanezi din București îl urmau oriunde s-ar fi mutat cu slujba, din restaurant în restaurant. Măi, băieți, le-a spus el într-o zi tinerilor săi clienți, când am văzut cum este în România, am dat-o dracului de Americă. Și nea Gimi, cum i se spunea printre prieteni, a devenit bucureștean sadea și aici i-au rămas și oasele, când i-a bătut ceasul.”

Din relatările celor intervievați reiese că marea majoritate a imigranților albanezi din secolele XIX și XX s-au stabilit în centrele urbane din sudul României și extrem de puțini în mediul rural. (Același lucru se poate spune și despre cei recenți, de după 1990, cu o singură observație: aceștia sunt răspândiți în întreaga țară, în funcție de centrele universitare în care au absolvit și de proveniența soților/soțiilor cu care s-au căsătorit, dar tot în mediul urban.) Chiar dacă nu locuiau decât în orașe, mulți dintre ei au deținut proprietăți agricole, în special plantații de vie și ferme zootehnice, de unde își aprovizionau magazinele sau restaurantele. Iată ce povestește Ecaterina Cristescu despre bunicul ei, Jovan Cristea Râmbeți: „Primul care a ajuns aici (în România, n.n.) a fost Jovan (Ion). El a început ca băiat de prăvălie la Pandeli Cunescu, după care, primind un mic capital de la acesta, și-a încropit propria afacere: negustorie cu vinuri, en gros și en detail. Încetul cu încetul, Ion a prins ceva cheag, și-a cumpărat o vie la Drăgășani-Vîlcea, de unde aproviziona câteva crâșme din București, printre care și cunoscuta „La Calul Bălan”. Îmbogățindu-se, Ion a făcut și o mulțime de acte caritabile, trimițând, după 1913, ajutoare alimentare familiilor nevoiașe din Korcea.”

O situație asemănătoare și în cazul familiei lui Vlad Dumitriu, al cărui strămoș albanez, Vanghele Dumitriu, a deținut o importantă avere în București. „Procedând după tradiția vremii, într-una din prăvălii și-a deschis cârciumă, iar pe celelalte le-a închiriat. Avea pivnițe în care ținea depozit de vinuri, iar nevasta lui, Elena, nu se sfia să vândă chiar ea vin, angrosiștilor”. Războiul avea să pună însă capăt prosperității acestei familii. Bombardamentul american din 4 aprilie 1944 le-a distrus și incendiat locuința din Calea Griviței. „Tata îmi spunea, a continuat Vlad Dumitriu, că n-au mai reușit să recupereze din flăcări decât câteva covoare și tablouri. Tacâmurile de argint erau topite, iar casa de bani, în care se aflau documentele familiei, s-a comportat ca un cuptor: tot ce se afla acolo a fost deformat, dar fără să ardă. Așa s-au salvat actele de proprietate”.

Aproape identică a fost și evoluția familiei Zissu-Zografi, conform lui Dan Zissu, economist în București: „Pe vremea aceea aveam casa noastră pe strada Mihai Vodă, la nr. 25, demolată în 1984 pentru a face loc blocurilor din Centrul Civic. Copilăria mi-am petrecut-o în cartier, împreună cu verii mei din familia Tarpo, iar vacanțele de vară la Valea Călugărească, unde bunicul Dimitrie Zografi avea casă, vie și cramă. De altfel, el a fost un viticultor cunoscut în zonă și a câștigat, cu vinurile pe care le producea, și câteva premii. În casa noastră de pe Mihai Vodă veneau toate personalitățile comunității: Asdreni (care a și locuit o vreme la noi), apoi familiile Tarpo, Pandeli Evangheli, Ratzi, Pateli, Al. Eftimiu, Djamo și Manu (de la Korcea)”. Cazuri asemănătoare ne-au fost relatate și de alți interlocutori, membri ai comunității albaneze.

Despre ceea ce a reprezentat România și, în special, Bucureștiul pentru albanezi vorbește un cunoscut om politic de origine albaneză, Nikolaq Zoi, în volumul său memorialistic, rămas nepublicat, intitulat „O pagină de istorie”. N. Zoi, care a deținut o însemnată avere în țara noastră (unde a și murit, în 1975), a fost unul dintre oamenii politici importanți în anii monarhiei albaneze. Iată cum descrie, în lucrarea citată, evoluția expatriaților albanezi din România: „Albanezii care au ajuns în România nu s-au dus acolo cu scopul de a rămâne acolo, ci pentru a-și ajuta familiile rămase acasă și cu gândul de a se întoarce după ce s-ar fi îmbogățit. Cei care s-au întors au fost mulțumiți cu cât au câștigat. Majoritatea, însă, au rămas acolo și s-au amestecat cu populația românească. Lucru posibil datorită asemănării de religie, ospitalității românești și propriei lor lăcomii. Cei rămași, îmbogățindu-se an de an, nu voiau să se mai întoarcă. În schimb, nu și-au schimbat modul de viață și, cum trăiau acasă, așa au trăit și acolo, economisind la sânge. Căci, dacă ar fi fost largi la mână, cum făceau alții, nu s-ar mai fi îmbogățit niciodată. Așadar, cei care erau căsătoriți și-au adus în România și familia. Cei necăsătoriți se duceau în Albania, se însurau și apoi se întorceau înapoi aici. Alții, care nu aveau timp de așa ceva, le aduceau din patrie pe fetele cu care erau logodiți și se însurau cu ele acolo unde munceau. Viața lor foarte modestă și mentalitatea extrem de conservatoare i-au făcut să nu se poată căsători cu localnice. Cu localnicii nici nu prea legau prietenie, căci prieteni aveau tot dintre ai lor”. Iar mai apoi, vorbind despre comunitatea albaneză din Constanța, Nikolaq Zoi relatează: „La Constanța erau mulți albanezi. Unii dintre aceștia lucrau la pavaj, alții și-au deschis crâșme sau depozite de vin, o meserie obișnuită la ei. Dar copiii lor au învățat la universități, au ieșit avocați, medici, profesori, cărora li se spunea români de origine albaneză, acest ultim cuvânt dispărând cu timpul”.

Integrarea lor în societatea românească, mai ales după una sau mai multe generații, a fost cvasi-completă, așa încât azi, în vechile familii, nu se mai vorbește limba maternă, singurele manifestări ale apartenenței etnice se fac simțite în arhiva de familie și tradiția culinară. Libera circulație a persoanelor, ulterioară anului 1990, din România și Albania, a facilitat, într-o oarecare măsură, reluarea vechilor legături de familie. Cu totul diferit se prezintă situația în cazul celor sosiți la studii după această dată. Absolvenții facultăților românești stabiliți în țara noastră își vorbesc în familie limba maternă, respectă obiceiurile și tradițiile de acasă și au relații strânse cu rudele din Albania.

Volumul lui Nikolaq Zoi poate fi considerat, fără niciun fel de reținere, o cronică a comunității albaneze din țara noastră până în anii ’30. Alungați de sărăcia din propria țară, albanezii vedeau în România întruchiparea unui tărâm al speranței și o promisiune de mai bine. Ce reprezenta Bucureștiul interbelic pentru albanezii ajunși aici în prima jumătate a sec. al XX-lea ne spune tot Nikolaq Zoi, într-un fragment al cărții sale „O pagină de istorie”: „Vizavi de Teatrul Național din București, pe Calea Victoriei, era o cofetărie mare numită Riegler, ale cărei ziduri interioare nu erau zugrăvite, ci îmbrăcate, din podea până-n plafon, în oglinzi, care-i dădeau un aspect majestuos. Într-o seară, în cofetărie intră o familie de albanezi korceari formată din cinci sau șase persoane, împreună cu o femeie sosită de curând de la Korcea, rudă cu această familie. Musafira, femeie în vârstă, îmbrăcată cu hainele cu care venise din Albania, uimită de decorul fastuos, multiplicat de oglinzile și geamurile de cristal, s-a zăpăcit și a întrebat: ce este aici, teatru sau paradis? Apoi, încetul cu încetul s-a liniștit și, văzându-se în oglinda din fața ei, a crezut că este una dintre vecinele de acasă. Când o fi venit și asta? s-a întrebat singură și a salutat-o pe cealaltă. Și, firește că vecina i-a răspuns la salut. Râde una, râde și cealaltă. M-a recunoscut și ea, și-a zis femeia. Când să plece din cofetărie, s-au ridicat de la masă și prima femeie s-a dus să vorbească cu vecina, care se ridicase și ea. Și s-au apropiat una de alta. Dar cineva din familie a oprit-o să meargă mai departe, ca să nu se izbească de oglindă. Abia atunci a priceput, sărmana de ea, cum se păcălise din cauza oglinzii și a spus: Vai de mine, m-am făcut de râs. Avea șaizeci de ani și nu mai ieșise în lume până atunci, iar frumusețea Bucureștiului îi luase mințile”.

Marius Dobrescu

Series Navigation<< Ismail Kadare despre pacea interreligioasă din AlbaniaTurismul albanez. Propuneri pentru anul viitor Saranda, „ochiul albastru” a Mării Ionice >>