Kastriot Dervishi – Un conflict fără pace pentru Albania: războiul italo-grec

Ocuparea Albaniei de către Italia fascistă, din 7 aprilie 1939, nu putea fi un eveniment în afara realităților europene. Pe 1 septembrie 1939, Ger­mania a atacat și a ocupat Polonia, iar URSS a atacat Finlanda. Intervenția sovietică în această țară i-a costat pe ruși excluderea din Liga Națiunilor. Ocuparea Poloniei a însemnat și debutul războiului, căci Marea Britanie și Franța au declarat imediat război Germaniei, pe 3 septembrie 1939. În timpul acesta, situația din Albania era calmă, din cauză că Italia nu decisese încă de ce parte să se situeze. Înaintarea Germaniei hitleriste în vestul Europei a fost, însă, elementul care a scos guvernul de la Roma din incertitudine. După întâlnirea Hitler-Mussolini din 18 martie 1940, spre surprinderea guvernelor occidentale, în ziua de 9 iunie 1940, Italia a declarat război Marii Britanii și Franței. Limpezirea apelor în Europa, respectiv situarea Italiei de aceeași parte a baricadei cu Germania, a produs efecte și în Albania. Interpre­tând mesajul agresiv din discursul lui Mussolini, guvernul de la Tirana a prezentat gestul Italiei drept un război „contra democrațiilor plutocratice și reacționare din occident”.

În 15 iunie 1940, Consiliul Superior Corporatist Fascist (CSCF) de la Tirana s-a întrunit pentru a analiza situația nou creată. În cadrul întâlnirii, a fost citit decretul regal din 9 iunie 1940, care conținea „normele aplicabile în situație de război” și care stipula în mod expres că Regatul Albaniei era considerat în stare de război cu statele aflate în război cu Regatul Italiei. Conform decretului, comandantul suprem al Forțelor Armate Italiene din Albania își exercita autoritatea asupra tuturor forțelor armate ale țării, precum Miliția Fascistă, Miliția Silvică, Corpul Armat al Poliției ș.c.l.

Citind primul paragraf al decretului regal, în care era stipulat că Albania va fi în stare de război cu statele aflate în stare de război cu Italia, președintele CSCF,  Terenc Toci (1880-1945, politician de orientare fascistă, condamnat și executat de guvernul comunist după preluarea puterii, n.tr.), a amintit faptul că uniunea personală dintre cele două țări, Albania și Italia, se „înfăptuise cu sânge” și a subliniat că în conflictele anterioare, războaiele balcanice, Marea Britanie și Franța se situaseră alături de inamicii Albaniei. După el au luat cuvântul Nushi Bushati, Qazim Neki, Vangjel Kocea, Alush Lleshanaku și Tahir Zajmi. Legea a fost votată cu unanimitate, votul fiind urmat de urale și aclamații pentru Axă, Duce și Hitler.

Albania, alături de invadatorul italian

După Albania, următoarea țintă a Italiei în Balcani a fost Grecia. Cu atât mai mult cu cât Atena era aliatul balcanic al Marii Britanii. Noua politică a Romei infirma promisiunile făcute Marii Britanii vizavi de Grecia.

Între timp, pe plan european, războiul luase o nouă întorsătură prin ocuparea Olandei, Belgiei și nordului Franței de către Germania.

Pentru a susține apropiata campanie, CSCF a publicat „Legea războiului”, care numea comandantul suprem și stabilea o serie de prevederi privind pregă­tirea teritoriului și a populației.

La sfârșitul lui august 1940, armata italiană a început concentrarea de trupe și mijloace militare la granița cu Grecia. De asemenea, în materialele de propagandă era pomenită din ce în ce mai des uciderea prin trădare, de către greci, a liderului ceam (çam) Daut Hogea.(Ca o precizare, Ceamăria este zona din nord a Greciei populată de minoritatea albaneză, n.tr.)

Pe 12 octombrie 1940, contele Ciano, ministrul italian de Externe și ginerele Ducelui, scria că Mussolini era supărat că Hitler ocupase România și că-l punea mereu în fața „faptului împlinit”. Zece zile mai târziu, pe 22 octombrie, Ducele i-a trimis la rândul său o scrisoare Fűhrer-ului, destul de neclară și fără a preciza data invaziei Greciei, deși aceasta fusese deja stabilită. Pe 13 octombrie, guvernatorul italian al Albaniei, Jacomoni, a fost chemat urgent la Roma pentru a i se aduce la cunoștința amănuntele campaniei și poziția Romei vizavi de problema Ceamăriei. Ulterior, guverna­torul a avut o discuție cu comandantul general al forțelor armate din Albania, Sebastiano Visconti Prasca. În fața iminentului atac italian, guvernul grec a luat măsuri pentru întărirea forțelor armate, beneficiind în același timp de o mare cantitate de ajutoare militare din partea Marii Britanii. Contelui Ciano îi era clar că, în realitate, conflictul nu avea nimic de-a face cu Albania, ci privea doar Italia și Grecia. În timpul acesta, pe teritoriul albanez erau staționate zece divizii italiene, în vreme ce surse militare considerau că în campania din Grecia ar fi fost necesare cel puțin 20 de divizii.

Mișcarea următoare a Italiei a fost trimiterea, prin ambasadorul său la Atena, unui ultimatum guvernului grec, prin care cerea capitularea pașnică a Greciei până pe 28 octombrie 1940. Roma acuza Grecia că crease Marii Britanii facilități pe uscat și pe mare, că continuase politica sa teroristă față de locuitorii Ceamăriei și că pusese la cale provocări la granița cu Albania.

La sfârșitul termenului de răspuns la ultimatum, trupele italiene, sprijinite de batalioanele albaneze „Tomori” și Taraboshi”, au atacat primele avanposturi ale armatei grecești. În prefecturile Tirana, Elbasan, Korcea, Vlora, Gjirokastër, Durrës și Berat a fost declarată starea de război. Câteva zile mai târziu, pe 9 noiembrie, Mussolini a fost numit comandant-mareșal al imperiului, în fapt comandant al trupelor de pe toate fronturile. În legătură cu „trădarea” albanezilor în acest război, guvernatorul credea că aceasta este o bârfă creată pe front, ajunsă până la urechile Ducelui, care nu corespundea adevărului. După opinia lui, dezertările din trupele albaneze erau nesemnificative: 3114 de militari dintr-un total de 19.039.

Cele trei faze ale războiului italo-grec

Prima fază, 28 octombrie-14 noiembrie 1940, cu un mic avans pentru italieni pe teritoriul național elen. Grecia a decretat legea „Despre acțiunile juridice ale inamicilor și sechestrările conservative ale averilor acestora” în ceea ce privea cetățenii italieni, inclu­zându-i aici și pe cei albanezi, conform decretului regal din data de 10 noiembrie 1940. Toate averile cetățenilor albanezi din Grecia au fost sechestrate și au intrat sub administrația statului grec.

A doua fază s-a desfășurat în perioada 14 noiem­brie – 28 decembrie 1940. Ea a debutat cu atacuri grecești asupra teritoriului albanez cu scopul ocupării lor. Atacând pe mai multe fronturi și având sprijin aerian din partea aviației britanice, grecii au ocupat, pe 22 noiembrie, orașul Korcea. În aceste împrejurări, grupul comunist din oraș a păzit vreme de două zile depozitele armatei italiene pentru a le preda trupelor grecești. Intrând în oraș, comandamentul grec a declarat că a eliberat „Korcea grecească”, ceea ce a provocat o mare nemulțumire în rândul populației locale.

De la o campanie de apărare, grecii au trecut la una ofensivă. Pe 28 decembrie 1940, zona de ocupație grecească se întindea la trei kilometri mai sus de Himara, Vranisht, Bolena, Progonat, Lekël, Çorovoda, Grabova și la un kilometru nord de Pogradec, în deplin acord cu mai vechile pretenții teritoriale față de Albania. Peste tot unde au ajuns, ei au arborat drapelul grec și au declarat că au eliberat Vorio-Epirul.

În cea de-a treia fază a războiului, 29 decembrie 1940-26 martie 1941, grecii au ocupat Këlcyra și au apărat zonele ocupate. Primul ministru grec a respins orice colaborare cu fostul rege albanez Zogu, care se afla în Marea Britanie, știind că acesta nu va accepta niciodată ocupația grecească în sudul Albaniei. Chiar și după moartea premierului Jannis Metaxas, din 29 ianuarie 1941, noul prim ministru, Al. Korizis, a continuat neabătut politica înaintașului său.

Această ultimă fază a războiului a însemnat înfrân­gerea armatei grecești. Pe 1 martie 1941, trupele ger­mane au înaintat în Bulgaria și, împreună cu trupele bul­gare, s-au concentrat la granițele cu Grecia și Iugoslavia. Pe 25 martie 1941, Iugoslavia a aderat la pactul tripartit cu Ungaria și Slovacia. Doar două zile mai târziu, a avut loc o lovitură de stat care a dus la demiterea regentului Pavel și urcarea pe tron a regelui Petru II. Această schimbare a dus la un nou curs al evenimentelor. Pe 6 aprilie 1941, trupele germane și‑au început ofensiva antiiugoslavă din Bulgaria, ceea ce a provocat capitularea imediată a Belgradului. La rândul lor, trupele italiene au atacat din Slovenia. La aceeași dată, armata germană a atacat din cinci direcții teritoriul Greciei, care, pe 12 aprilie, și-a început retragerea din sudul Albaniei. Profitând de situație, trupele italiene din Albania și-au reînceput ofensiva pe teritoriul grec. Pe 18 aprilie, premierul grec Korizis s-a sinucis. Generalii greci din Epir au semnat un armis­tițiu, fără a cere aprobarea guvernului de la Atena. Regele și cabinetul elen s-au refugiat în insula Corfu. Pe 20 aprilie 1941 a fost aprobat noul guvern grec progerman, avându-l în frunte pe A. Kolokoglus.

Politica belicoasă dusă de primul ministru Metaxas în nordul Greciei, în perioada 1940-1941, a adus mari suferințe populației ceame: au fost ucise 2.300 de persoane și torturate, apoi ucise, alte 450.

Traducerea: Mira Skënderi

*Kastriot Dervishi (n.1972), istoric, analist politic și ziarist albanez

Notă. În urma acestui război, considerat de unii analiști drept unul „de operetă”, s-a creat, conform dreptului internațional, o situație paradoxală. Între Albania și Grecia nu s-a încheiat nici până în ziua de azi pacea, deși Atena și Roma au semnat încă de la sfârșitul conflagrației sfârșitul ostilităților! Și aceasta deoarece, în momentul declanșării luptelor, Albania făcea parte din imperiul italian, iar la sfârșitul războiului devenise stat independent. Deci, nu mai era același stat care declarase război Greciei…

Series Navigation

<< Vlora. A fost dezvelit bustul lui Isa BoletiniAlbanezii și răscoala lui Tudor Vladimirescu >>