Copiii transhumanței au început școala: Păstoritul, o tradiție perenă a lumii arhaice

Share

…Părintele a ținut o rugăciune pentru sat, pentru țară, pentru locuitorii văzduhului, pentru roadele pământului și pentru mântuire. Cu capul plecat, cu buchețele de flori în mâini, copiii stau nemișcați în șiruri de câte 8-12 elevi, fiecare la clasa lui. În curtea școlii s-au instalat, solemn, tăcerea și ruga. Este 1 octombrie, iar la Loman, județul Alba, a început festivitatea de deschidere a școlii. Munții Șureanu și Cândrel fac complice cu ochiul către micuții lor prieteni de peste vară. Firește că pentru copiii transhumanței pericolul virusului care agită lumea de azi nu există decât teoretic, căci izolare și protecție mai bună decât pe văile și în poienile muntelui nu există…

Întâi octombrie. Într-o atmosferă de sfioasă spiritua­litate ascultăm „Te Deum-ul”, primul „clopoțel” care sună la școala din Loman. Vara s-a sfârșit demult, dar treburile pe munte, nu. Lomănarii din Alba au rămas cu oile pe Vârful lui Pătru, însă și-au trimis copiii la școală, chiar dacă merg după 15 septembrie. De când e lumea, de când este școală în munții Șureanu, clopoțelul sună aici la întâi octombrie. Pentru ei, această zi a deschi­derii anului școlar, după ce au stat cu oile la stână din mai și până în octombrie, este ca ziua Paștelui: sacră, emoționantă, spirituală. Părintele îi binecuvântează pe elevi, pe profesori, pe părinți și pe săteni pentru „ca acești copii să primească hrana sufletească a științei de carte și cunoașterea adevărurilor folositoare pentru viață și a devenirii lor ca oameni”. Lomănarii, oameni spătoși și viguroși ca făloșii munți de piatră, sunt din tată-n fiu ciobani și nimic nu le va schimba vreodată datinile strămoșești. Păstoritul este singura lor ocupație și așa va rămâne atâta timp cât cineva va avea nevoie de osteneala păstorilor și atâta timp cât creșterea animalelor va rămâne rațiunea de a fi a acestor moți din Apuseni. Așa arată fericirea neprihănită a naturii și oamenilor, iar acest lucru i-a determinat pe operatorii culturali să se preocupe de protejarea și promovarea străvechii tradiții a păsto­ritului, propunând să fie inclusă în lista Patrimoniului Mondial Imaterial al UNESCO.

Vatra, Partea întâia și Partea a doua

Împreună cu cătunele Pleși, Tonea și Goseni, Loman aparține comunei Săsciori, aflată nu departe de Sebeș și de Lancrămul lui Blaga. Unele dintre ele sunt neelectrificate. Dar oamenii stau vremelnic în vatra satului, pentru că, în majoritatea timpului, bătătoresc cărările munților și ale văii Sebeșului cu turmele de oi. Însuși Lomanul este împărțit de sătenii lui în trei părți distincte, în funcție de timpul pe care-l petrec în aceste locuri. Unul este Vatra, locul de obârșie, Lomanul propriu-zis din vârf de munte, unde se află casele, școala și biserica și unde ei trăiesc în vreme de iarnă. Mai jos, la poalele muntelui, în Strungari, și-au construit Partea întâia, un al doilea sat cu case și acareturi, unde stau din mai până în iunie, cu oile și cu familia, cât se pregătesc pentru urcarea la munte, moment al sărbătorii Măsuratul Laptelui. Acesta este un obicei prin care ciobanii se înțeleg cu proprietarii de oi și vite câtă brânză o să primească la toamnă, când animalele vor coborî de la stână.

Din Partea întâia merg în Partea a doua, sus pe crestele munților, un alt fel de sat format din stâne, cu desagii, măgarii, merindele, nevestele, copiii și mioarele lor. Aici este iarbă din belșug, iar păstorii nu mai coboară în Vatră decât târziu, în octombrie, la Sfântul Dumitru, pentru iernat. Copiii muncesc cot la cot cu părinții lor. Încă de mici, când încă nu merg în picioare, lomănarii își iau copiii cu ei, îi pun în desagi pe cai și-i duc prin toate coclaurile Cândrelului, parcurgând zeci de kilometri, cât ține hotarul Loma­nului, coborând și urcând de la 520 de metri până la 2.300 de metri. De altfel, cuvântul Loman înseamnă om călare, după cum obișnuiau să-i denumească sașii pe ciobanii sebeșeni. Cei șase munți din jur se populează în fiecare vară cu câteva mii de oi, cu sute de vaci, cu numeroși cai și măgari. În acest peisaj, femeile băcițe și copiii sunt foarte impor­tanți, deoarece ei mulg oile, pregătesc untul, brânza, urda și fac toate muncile zilei, pe când bărbații păstoresc și se luptă cu urșii și cu lupii.

Bucate de la munte: sloi și virșli

Cândva, erau zece localități pe Valea Sebeșului care-și deschideau școlile la 1 octombrie și le închideau la 15 mai. Anul acesta au mai rămas doar două școli „de transhumanță”, Loman și Strungari, școli cu internat, unde elevii din cătunele izolate din munți rămân din octombrie până în mai. Bursa pe care o primesc le ajunge să-și plătească mâncarea și patul, însă părinții îi aprovizionează cu saci cu ceapă, cartofi, carne și alte lucruri de trebuință. Timp de 32 de săptămâni, cât ține anul școlar, elevii parcurg întreaga materie, recuperând în zilele de sâmbătă și în vacanța de iarnă. Așa se petrec lucrurile de peste o sută de ani. După ce termină școala, unii dintre ei merg la liceu, la Sebeș, sau la Școala de Arte și Meserii, la Săsciori, după care se întorc acasă pentru a merge în păstorit. “Doar copiii de la oraș visează, noi nu”, mi-a spus V.L. din clasa a VI-a, când i-am întrebat pe micuți ce vor să facă în viitor, cum îl văd, cum se pregătesc pentru el și la ce visează ei. Nu am înțeles ce-a vrut să spună copilul, de aceea am insistat să-mi explice de ce ei nu visează, pentru că nu există nici o deosebire între copiii de la oraș și cei din munți, deci toți pot visa la fel. El mi-a spus că ei muncesc foarte mult și nu au timp să viseze, nici când mulg oile, nici când cosesc o brazdă-două de fâneață. Toată vara s-a trezit la ora patru pentru a mulge oile și a le da la strungă. Acești copii ai muntelui vor să rămână aici, în satul lor, cu părinții și cu oile lor. De aceea, datinile se păstrează în mod natural, viu, fără intervenția agresivă a gadgeturilor de ultimă generație, fără a li se altera valorile spirituale la care se închină. Nedeile îi adună laolaltă pentru a celebra urcarea și coborârea oilor de la munte, iar sărbătoarea de pe muntele Șureanu se păstrează încă de la începutul sec. al XVI-lea, la ea participând bacii și băcițele cu copiii lor, păstori din stânele de la Șugag, Loman, Căpâlna, Sebeșel și Valea Frumoasei. Pe Vârful Șureanu, ca și pe Vârful lui Pătru, au loc nedei la 29 iunie și la 15 august, când ciobanii urcă la stână pentru “împărțirea brânzei”. Tradiția transhumanței libere este încă un obicei autentic ce face regulile obștei, inclusiv desfășurarea cursurilor școlare în funcție de timpul păstoritului, practică acceptată și de autorități. Localnicii din Loman, ca și cei din Mărginimea Sibiului și Țara Moților, își vor păstra datinile multă vreme de-acum încolo, poate moder­nismul lumii din jur, din care vor face parte cândva, nu le va transforma sufletul, lucru ce-mi amintește de Ghiță, ciobanul din Jina, devenit vedetă peste noapte, după ce a fost personajul unei campanii de publicitate pentru telefonia mobilă. Sunt oameni și copii minunați, și asta se datorează naturii, obiceiurilor strămoșești și satului în care trăiesc, iar ei, lomănarii mari și mici, vin la slujbă, la biserică, îmbrăcați în portul tradițional, simplu, sobru. Dascălul, prim-cântăreț la biserică și consilier la primărie, este cel care spune poruncile, adică, după slujba de duminică, transmite sătenilor hotărârile primăriei. De pildă, cineva are nevoie de un baci, altul de un cal, trebuie vaccinate animalele etc. Sunt multe lucruri de povestit despre Loman, un loc pur, neagresat, o lume cu o natură virgină, mirifică, despre școala lui de transhumanță și despre oamenii săi. Știu că, acum, toamna, la Răvășitul Oilor, de Sâmedru, ei fac Sloi, despre care se spune că este singura mâncare dacică, și anume, pregătesc carne de oaie stearpă sau de berbec, pe care o fierb în ceaun, în seul ei, cu ceapă și ardei, sare, piper, dafin, iar când se răcește și ia forma ceaunului o răstoarnă ca pe o mămăligă pe masă. Însă, nu poate fi mâncată fără pălincă și ceapă roșie, iar deschiderea festinului o fac celebrii virșli, un fel de crenvurști afumați, condimentați cu boia și usturoi, din carne de capră sau oaie, în amestec cu bucăți de vită.

Târziu, după ce s-au înfruptat din merindele primite de la stăpânii lor, câinii ciobănești, paznicii mioarelor, se retrag la strungă pentru a-și îndeplini obligațiile de serviciu, iar păstorii încep să doinească din fluier. Copiii dorm fără vise.

Transhumanța în Albania

În Albania, ca de altfel în toată Peninsula Balcanică, transhumanța reprezintă o practică străveche a păstoritului și oieritului. Urmând cărările străbătute de secole, ciobanii își duc mioarele către cele mai bune locuri de pășunat și se asigură, în acest fel, că animalele pasc cea mai bună iarbă și că evită utilizarea excesivă a resurselor din zonă. Păstorii folosesc itinerariile vechi ce datează din perioada elenistică, create de strămoșii lor, cu trasee ce pornesc dinspre zonele aride de pe coastele mărilor Adriatică și Ionică, primăvara, mergând spre pășunile alpine, apoi întorcându-se la iernat în locurile de baștină, toamna târziu. Cele mai cunoscute regiuni de păstorit sunt Epirul, Apolonia, Tropoja, Korcea și Gjakova, primele două amintite și în scrierile antice. Aceste migrații ale ciobanilor și familiilor lor necesită o cunoaștere temeinică a nevoilor animalelor, a caracteristicilor diferitelor habitate și a climei. Transhu­manța, asociată cu conservarea cântecului și portului popular, are și o latură socială, deoarece păstrează mediul natural, ajută la prevenirea incendiilor forestiere și creează noi spații ecologice. Mai trebuie spus aici că, în Albania și Grecia, cei mai pricepuți păstori sunt vlahii sau aromânii, cărora albanezii le mai spun și çobenj, adică ciobani.

Maria Oprea

Series Navigation<< Folclorul din nord, apreciat la superlativ de președintele țăriiPastila pentru suflet 1 Octombrie – prăznuirea Sfântului Ioan Cucuzel – voce îngerească >>