Proză albaneză de azi – Mehmet Kraja: Astrologul

Share

Mi s-a spus că, atunci când eram copil, în serile de vară ședeam îndelung sub streașina casei și, de pe întinderea întunecată a cerului, adunam cu degețelele stelele care clipeau acolo sus, le îngrămădeam într-un loc anume și pe urmă, cu aceeași atenție și răbdare, le risipeam într-o nouă formație, pe care numai eu o înțelegeam. Asta nu-mi amintesc, dar îmi aduc aminte amuleta pe care mi-au pus-o mai pe urmă la gât, cu speranța că poate hârtia aceea unsă cu ulei și împăturită în formă de triunghi, care nu mi se dezlipea de pe piept, o să-mi abată atenția de la asta, o să-mi înăbușe cât de cât pornirea nebună de a privi cerul noaptea și de a mă juca cu stelele lipite pe boltă. Cei ai casei spuneau că număram stelele, iar mama, ori de câte ori se vorbea despre asta, murmura rugăciuni și mă privea cu blândețe și îngrijorare în același timp.

S-a întâmplat într-un rând ca, în vreme ce priveam cerul înțepat într-o mulțime de locuri de acul acela magic-aurit, să zăresc o stea care sclipea ca un mărgăritar  și să simt brusc dorința de a o vedea căzând din înaltul cerului. Iar steaua, după ce a străbătut cu o iuțeală înnebunitoare hăurile nopții, aducând după ea jerbe de scântei furate celorlalte stele, a ajuns de a căzut pe casa noastră sau ceva mai încolo, în grădinița minusculă înconjurată de urzici, unde, tocmai în zilele acelea de vară, la umbra smochinului, bunica ședea câtu-i ziulica de mare și vorbea singură. O să moară bunica, mi-am zis și cu siguranță că nu m-ar fi crezut nimeni dacă bunica n‑ar fi murit de-a binelea chiar în noaptea aceea și dacă ea, în lungile ceasuri de agonie, buimacă, cu ochii ieșiți din orbite, n-ar fi privit spre ușă și nu le-ar fi cerut celorlalți, cu o voce pierită, să nu mă lase să intru în camera ei. Și-a dat sufletul în zori, iar eu în noaptea aceea am avut un vis în care alte și alte stele se desprindeau de pe cer și cădeau în emisfera întunecată a visului meu.

Au trecut mulți ani și povestea morții bunică-mii a fost uitată. O vreme, și eu am uitat să mai privesc cerul și, dacă m-ați întreba ce am făcut în anii aceia, n-am să vă pot spune, pentru că au fost niște întâmplări care nu apăreau în previziunile cerești și, ca atare, nu meritau să fie ținute minte. Și poate că povestea cu stelele s-ar fi încheiat aici, dacă n-aș fi fost poftit în oștirea regelui și dacă oștirea aceea n-ar fi avut o staționare lungă sub o lună singuratică, ce-i dădea cerului noapte de noapte o scânteiere de cristal. Și-mi amintesc bine cum stelele erau răspândite pe întinderea aceea sticloasă și, una câte una, la intervale regulate, păleau, se stingeau și mureau, ceea ce pentru mine, acolo jos, era cumplit. A doua zi le-am spus tovarășilor mei că nu peste mult timp va fi război mare și că în războiul acela vor muri mulți oameni. Și așa a și fost, iar mulți dintre aceia care nu m-au crezut au căzut în luptă. Ba chiar îmi amintesc că unul dintre ei, în vreme ce-și dădea sufle­tul, rănit la piept, văzându-mă că mă apropii, mi-a spus că războiul eu l-am pricinuit, că sunt un diavol, după care i s-au tulburat ochii, plini de o tristețe sfâșietoare.

Regele nostru a pierdut lupta și eu am zis că știusem dinainte că o va pierde și că armata lui se va retrage însângerată de pe câmpul de luptă, lăsând în urmă o mulțime de morți neîngropați, deasupra cărora se vor roti corbi negri, ca și când cerul ar fi devenit un hău din care se desprind mii de hălci. Cuvintele mele s-au răspândit repede în armată și printre slujitorii regelui, care, într-o zi, s-au dus și i-au spus majestății-sale: Cică ar fi un oștean care privește la stele și spune că războaiele noastre sunt inutile, că le vom pierde unul câte unul, și alte câteva vorbe pe care nu le-am înțeles. Ucideți-l, a spus regele, după care s-a mai gândit și a adăugat: Stați așa! Aduceți-l aici!

M-au dus la rege într-o trăsură trasă de patru cai cu coama strălucitoare, în vreme ce pe laturile trăsurii mergeau două șiruri de călăreți cu armuri, săbii și sulițe. Când am intrat în palatul regelui, m-am simțit neobișnuit de fericit, pentru că palatul era alb, avea multe lampadare, era pavat cu pietre colorate și pentru că era palatul suveranului meu.

A doua zi, după ce am dormit mult și fără vise, m‑au dus în fața regelui. El m-a întrebat de unde știam că va pierde războiul acela atât de mare, iar eu, după ce i-am povestit despre stele, fără să uit nici de moartea bunică-mii din copilăria mea de demult, regele a spus: Dar dacă… Eu știam ce voia și i-am spus că, pentru că el este regele nostru, voi face tot ceea ce-mi stă în puteri pentru a-i îndeplini dorința. Ce dorință, m-a întrebat el și o undă de răutate i-a fulgerat în privire. Aceea despre război, i-am răspuns. Lasă războiul, mi-a zis. Fă-mă fericit. Trei nopți lungi mi-au trebuit pentru a-i face harta stelelor, așa cum o vedeam de pe o verandă largă, cu coloane de marmură, în vreme ce doisprezece servitori îmi așteptau poruncile: unul îmi aducea hârtie și cerneală, altul ținea sfeșnicul cu lumânări și un altul bătea în tamburină, așa încât noaptea să-mi pară plăcută și liniștită. După a patra noapte, regele s-a sculat vesel, s-a dus la regină în dormitorul ei și n-a lăsat pe nimeni să-l deranjeze până târziu. Tot în ziua aceea m-a chemat și mi-a spus: Ai făcut-o fericită și pe regină. Și eu am făcut-o. Strigătele ei de fericire au sculat palatul în picioare. Și am o fată care stă tristă toată ziua gândindu-se că nu e mare scofală să fii prințesă în fața oceanului uriaș al tristeții omenești. O zi mai târziu, tânăra prințesă stătea și ea fericită la umbra unui tei, unde a tricotat și a cântat întreaga zi. Apoi a venit rândul curtenilor, al slujitorilor și al tuturor celorlalți. Și toți au devenit fericiți. Apoi, regele m-a chemat și mi-a spus: Cât o să țină asta? Eu am ridicat din umeri. Nu știu, i-am zis. De ce, nu va ține mereu? Am ridicat din nou din umeri și el m-a privit cu răutate. Și-a strigat gărzile și le-a poruncit să mă arunce într-o celulă întunecoasă, să nu mai văd niciodată cerul, nici ziua, nici noaptea. 

Cât timp străjerii mă îndemnau cu sulițele, iar eu abia îmi târam picioarele în lanțuri, mi-a trecut prin cap că în jocul acela cu stelele și cu destinele oamenilor uitasem tocmai de mine. Dar acum era prea târziu, iar sfârșitul era aproape, în celula întunecoasă și murdară care s-a deschis în fața mea precum porțile iadului.

Am stat multă vreme acolo, cu giulgiul beznei acoperindu-mi pleoape, și nu știu câte zile mi-au trebuit pentru a descoperi că situația în care mă aflam avea o rezolvare. Regele îmi interzisese să privesc cerul, dar îmi lăsase întunericul, care se întindea peste tot și avea dimensiuni nemăsurate. Și acolo aș fi putut să-mi imaginez stelele, pe care bezna le-ar fi putut multiplica la nesfârșit. Nu mi-a fost ușor ca, în haosul care mi-a bulversat gândurile, să fac rânduială și să pun constelațiile în forma în care să aducă nenorocirea, masacrul sângeros care acum era singura speranță ce ar fi putut să mă scoată din celulă. Nu au trecut multe zile și nenorocirea s-a întâmplat: o oștire mare a atacat  regatul nostru din toate părțile, a pustiit tot și a ajuns la castelul regelui, pe care l-a cucerit, l-a ars și l-a pus la pământ, apoi l‑a ars din nou și l-a pus la pământ, până ce nu a mai rămas nimic din el. Pe rege l-au uns cu rășină și i-au dat foc, pe regină au tras-o în țeapă, iar pe tânăra și fericita prințesă, după ce au necinstit-o de nenumărate ori, au aruncat-o la fiare.

Înainte de a da foc castelului, ostașii au căutat peste tot să nu fi rămas careva în viață și, în timpul acesta, au dat peste mine în celula întunecoasă. M‑au scos afară îndemnându-mă și ei cu vârful sulițelor și, înainte de a mă lăsa să explic cine eram și despre ce era vorba, m-au dus pe zidul castelului, sub care se afla o prăpastie adâncă. Am făcut și de data aceasta o greșeală: în bezna celulei în care mă aruncaseră, punând constelațiile pe harta visată de mine și căutând nenorocirea în îngrămădeala aceea înnebunitoare a centrelor de gravitație, din nou, și din nou, și din nou uitasem iarăși de mine.

Traducerea: Marius Dobrescu

Series Navigation<< Casa lui Gjiergj Fishta, restaurată după trei deceniiKadare și “Diminețile la cafeneaua Rostand” >>