Luminița Constantinescu – Tenorul Cornel Stavru: “Un exemplu de seriozitate, corectitudine, franchețe, inteligență și cultură”

Share

M-am mândrit cu prietenia sa!…Nu numai pentru virtuțile profesionale, pe care le‑am admirat aproape în toate spectacolele și concertele susținute pe scenele capitalei, dar, și pentru ceea ce reprezenta omul Cornel Stavru. Un exemplu de seriozitate, corectitudine, franchețe, inteligență și cultură. Pe vremea când melomanii erau vitregiți de surse de audiție muzicală, el deținea una dintre cele mai ample fonoteci particulare. În colaborările pe care le-am avut la Radio, la realizarea ciclurilor Al treilea gong,Tenori dramatici celebri și Vernisaje lirice, comentariile sale se ridicau la un înalt nivel muzicologic. Așadar, fiecare întâlnire cu Cornel Stavru a fost o bucurie.

– Nu ne-am mai văzut de-acum șase ani. Atunci (adică în decembrie 2004), îți doreai să nu terminăm discuția, doar s-o amânăm încă 10 ani, sau, măcar …5. Ultima parte a dorinței tale s-a implinit. Între timp, ai trecut pragul celor 80 de ani. Cum ți se pare acum viața, o toamnă târzie sau un început de iarnă?

– E o iarnă plină! Sper să fie însă, o iarnă potolită, să nu mă poarte pe… valuri. În general însă, la ora „bilanțului” (pe care toți o avem), consider că în viața mea predomină lucrurile frumoase, realizările profesionale. Regret însă că n-am făcut mai mult, legat de roluri, turnee, oportunități.

– Dacă s-ar putea reedita mitul lui Faust, ce i-ai cere lui Mefisto: tinerețe, iubire, bogăție sau un alt destin?

– Nu. I-aș cere tot viața mea, dar l-aș implora pe Dumnezeu (nu pe Mefiso), să aibe grijă de sănătatea mea.

– După părerea ta, care sunt oamenii frumoși?

– Cei care nu poartă ranchiună, sunt toleranți și neîngâmfați.

– Cum a fost Cornel Stavru?

– Prea perfecționist, foarte modest și îngăduitor. Nu știu dacă toate astea sunt calități.

– Într-un anumit moment al carierei, regizorul Jean Rânzescu ți-a găsit și un defect fizic. A spus că ești prea mărunt de statură și, de aceea, nu te poate distribui în anumite roluri. Ai simțit acest lucru ca pe un handicap?

– A, nu. Pe atunci eram prea tânăr și cam insensibil la asemenea răutăți. Mi-ar fi plăcut să cânt Radames sau Lohengrin, dar, fiind în competiție cu Ludovic Spiess, Octavian Naghiu sau Ion Buzea, tenori pe care el îi avea atunci în atenție, aceste roluri au rămas doar în visurile mele. Mai târziu însă, când, același regizor n-a avut cu cine să facă Tannhauser, nu mai eram așa mic de statură, probabil, mai crescusem în ochii domniei sale, câțiva centimetri.

– Cu ce soprană crezi că te armonizai foarte bine?

– Cu Teodora Lucaciu. Nu avea o voce epatantă, dar era o parteneră de scenă ideală.

– Care au fost bornele carierei tale la Operă?

– Trubadurul, 1958, și un rol în opera Horia de Nicolae Bretan, 1983.

(Interviu pentru TVR, anul 2009)

Cornel Stavru s-a născut la Constanța, la 31 august 1929, dintr-o mamă grecoaiacă (din Constantinopol) și un tată albanez. Primele trei clase le-a făcut la Școala elementară în limba greacă, după care, mutându-se cu familia în București, a continuat studiile la Colegiul Național Mihai Viteazul. I-au plăcut mai mult științele exacte, așa că a absolvit Facultatea de Poduri și Tuneluri în anul 1952.

În copilărie a cochetat cu pianul, a susținut partituri solistice la serbările școlii (mai ales ca bariton) și, la recomandarea dascălului de limba rusă, a început să ia lecții de canto de la Alexandra Klaswedskaia, o cunoscută profesoară a timpului.

În anul 1953 a cucerit Premiul al III-lea la Concursul Național al Tinerilor Interpreți și la Festivalul Internațional al Tineretului din București, iar un an mai târziu a fost angajat, ca solist, la Ansamblul Armatei, unde ia primele lecții serioase de canto de la Alexandru Colfescu, continuate apoi la clasa baritonului Aurel Costescu-Duca. Neuitate pentru el vor rămâne, însă, peste ani, întâlnirile de suflet cu Șerban Tassian.

Intră în conștiința publicului meloman datorită unei serii de concerte-spectacol organizate de Ansamblul Sfatului Popular al Capitalei, sub bagheta dirijorilor Emanuel Elenescu și Iosif Conta, care i-au încredințat trei partituri de mare greutate: Cavalleria rusticana de Mascagni, Paiațe de Leoncavallo și Otello de Verdi. După ce cucerește premiul al II-lea la Concursul Internațional de canto de la Moscova (1957), unde președintele juriului era însuși legendarul tenor Tito Schipa, în aprilie 1958 debutează la Operă, în rolul Manrico din Trubadurul de Verdi. A fost un cântăreț sănătos, disciplinat și îndrăgostit de scenă. De aceea, a cântat ceea ce i-a plăcut, dar și titluri de care teatrul avea nevoie, din repertoriul de tenor dramatic și lirico-spint: Canio, Otello, Walter, Siegmund, Tannhauser, Siegfried, Florestan, Cavaradossi, Calaf, Des Grieux (din opera lui Puccini), Don Jose, Don Carlo, Manrico, Turiddu, Riccardo, Lohengrin etc.

Multe dintre operele prezentate în stagiunile de concert ale Radioteleviziunii Române l-au avut, de asemenea, în distribuție: Iphigenia în Aulida de Gluck, Dido și Eneas de Purcell, Încoronarea Popeii de Monteverdi, Viață scurtă de De Falla, Voievodul țiganilor de Johann Strauss, Andrea Chenier de Giordano, Ernani de Verdi, Fata de la Cozia de Caudella, La seceriș de Brediceanu.

Cornel Stavru a întreprins turnee individual și cu ansamblul Operei bucureștene în: Rusia, China, Ungaria, Bulgaria, Egipt, Belgia, Cuba, Grecia, Franța ș.a.

Partiturile operelor Legenda despre orașul nevăzut Kitej de Rimski Korsakov, Profetul de Meyerbeer și Leonora de Paer i-au asigurat mari succese la Perugia și Schwetzingen. În anul 1971, după seria spectacolelor cu Otello, la Bremen, alături de Renata Scotto, Mirella Freni și Aldo Protti, comentatorii germani apreciau: “Prestația oaspetelui din București, care abordează rolul în stil de belcanto, având o strălucire captivantă și forță bărbătească în registrul acut, multă duioșie în scenele lirice, o durere sfâșietoare în monologuri și o infinită bogăție a mijloacelor de expresie scenică“.

– Care a fost cel mai greu rol?

– Tannhauser de Wagner.

– Dar cel mai cântat?

– Trubadurul de Verdi. Cam 180 de spectacole.

– Cel mai iubit?

– Otello.

– Cel mai bun dirijor?

– Iury Aronovici în Legenda orașului nevăzut Kitej și Profetul, la Perugia.

– Cea mai frumoasă montare?

– Tannhauser la București, în regia lui Jean Rânzescu și în decorurile lui Roland Laub.

– Cea mai frumoasă femeie cu care ai cântat?

– Cred că Virginia Zeani.

– Dar cea mai frumosă voce?

– … Sunt două: Maria Slătinaru-Nistor și Nicolae Herlea.

– Au fost opere în care n-ar fi trebuit să cânți?

– Poate acel Otello, la 28 de ani, cu Ansamblul Sfatului Popular, precum și Fidelio și Maeștrii cântăreți din Nurenberg, la 31 de ani. Mi-aș fi dorit, însă, să-l cânt pe Gherman din Dama de pică de Ceaikovski.

– Crezi că, dacă nu te‑ai fi născut într-o țară comunistă, ai fi avut altă carieră, altă dechidere internațională?

– Sigur că da. Am și avut nenumărate ocazii să rămân, mai ales în Germania, dar n-am avut un spirit aventuros, nu mi-a plăcut să risc. În plus, rămânea totuși ideea că fizicul meu nu este ideal pe orice scenă străină. N-am regretat însă și, așa cum am spus și la început, nu mi-aș fi dorit un alt destin. Sunt mulțumit cu cel pe care mi l-a dat Cel de Sus.

(Interviu pentru TVR, anul 2009)

Întotdeauna era o sărbătoare să-l întâlnesc pe Cornel Stavru. Mi-aș mai fi dorit să-l revăd, dar Dumnezeu n-a mai avut rabdare si l-a chemat la El în ziua de 17 septembrie 2015. Acum, îmi lipsește mult.

*Luminița Constantinescu este muzicolog, realizator și producător TVR1.

Series Navigation<< Dr. Pandi Bello (Korcea, Albania) – Portretul unui mare om de cultură: Sotir PapahristoCasa lui Gjiergj Fishta, restaurată după trei decenii >>