Ismail Kadare despre pacea interreligioasă din Albania (1)

Share

În ciuda unui curent de opinie ostil, destul de nesemnificativ de altfel, susținut cu obstinație chiar și la noi, Ismail Kadare (stabilit la Paris din octombrie 1990) apare de fiecare dată în public cu un discurs ponderat și conciliant, mai modern decât multe alte luări de poziție fals-europene, discurs care-i descumpănește și-i lasă fără replică pe detractorii săi.

În toamna anului 2003, la Neptun, în România, referindu-se la relația dintre “Eu și celălalt” – care a fost și sloganul întâlnirii -, scriitorul albanez a avut aceeași poziție echilibrată, cuvântul său fiind de fapt un apel rațional la conciliere și bună vecinătate.

La două luni după festivalul “Zile și nopți de literatură“ de la Neptun, în noiembrie 2003, la Tirana de data aceasta, a avut loc o conferință internațională cu tema “Religia și civilizația în noul mileniu”. Invitat de onoare: Ismail Kadare, aflat la ora aceea în Albania. Discursul său, preluat din periodicul albanez “Koha Jonë”, prezintă o viziune modernă asupra coabitării bisericilor actuale. Scriitorul albanez vedea încă de atunci, în urmă cu 17 ani, pericolul revigorării fundamentalismului islamic, pe fondul unui nedeclarat război al civilizațiilor, și se întreba cum va reacționa opinia publică în fața acestei noi provocări a istoriei. Întrebare pe care ne-o punem, de altfel, și noi, în 2020.

Să păstrăm nealterată prețioasa armonie interconfesională

Această întâlnire internațională are loc într-o perioadă în care o nouă provocare sau, mai bine spus, o provocare veche, revenită cu forțe proaspete, și-a făcut apariția în lume: relația dintre confesiuni.

Datorită acestui fapt, teza lui Samuel Huntington, conform căreia, în urma căderii utopiei totalitare, secolul al 21-lea va fi secolul confruntării civilizațiilor, a trezit și continuă să trezească mult interes, în susținerea sau împotriva sa.

Acceptată integral sau numai în parte, glorificată sau contestată, această teorie nu poate fi nicidecum ignorată. De la un timp încoace, în lumea noastră se petrece ceva important, ceva ce ne scapă de multă vreme din vedere. Indiferent cum o numim, confruntare a civilizațiilor sau altfel, indiferent cum o consi­derăm, o catastrofă inevitabilă sau ușor de evitat, fenomenul este greu de evaluat. Ceea ce se știe cu certitudine este că majoritatea popoarelor lumii sunt angrenate direct sau indirect în acest mecanism. Ca urmare, milioane și milioane de indivizi ai planetei și‑au unit inteligența, pasiunea și voința pentru a rezolva acest rău care ne amenință pe toți.

Am convingerea că întâlnirea noastră de aici, de la Tirana, este o părticică din această preocupare generală a omenirii.

Printr-o nefericită coincidență a evenimentelor, agravarea conflictului dintre confesiuni s-a suprapus și este confundată adeseori cu o altă amenințare planetară: terorismul.

Acesta, la fel ca și disputele, războaiele și ura din care ia naștere, este mult mai vechi decât marile curente religioase de astăzi: creștinismul, islamismul, iudaismul și budismul. Teroarea, sub toate formele ei, cu recuzita și măștile sub care se ascunde, a însoțit istoria umanității în toate etapele ei.

Terorismul nu aparține nici unei credințe. Terorismul nu se sprijină pe un sistem de valori. Terorismul nu are patrie. Ca și cucul, care nu are un cuib al său și uzurpă  cuibul altuia, terorismul caută popoare, țări, ideologii, credințe religioase, crezuri politice, conflicte rasiale și etnice, crize sociale și așa mai departe pentru a-și prăsi acolo propria odraslă: teroarea.

Identificarea terorismului cu un popor sau cu un grup de popoare, cu o idee generală, cu un cult religios etc. este o confuzie tragică. Din păcate, această confuzie stăruie și devine frecvent un factor prioritar, oferindu-i terorismului ceea ce acesta nu are: o bază, un teritoriu, o credință.

Terorismul, și o dată cu el conflictele dintre popoare cu credințe religioase diferite, s-a transformat, după cum spuneam adineauri, într-o problemă planetară dramatică. Continentul nostru, Europa, cunoaște din plin această provocare. Și când spunem Europa, ne gândim că Peninsula Balcanică este de două ori mai expusă. Iar Albania, una dintre puținele țări europene cu trei culte religioase, constituie într-adevăr un caz rarissim, după cum s-a și apreciat deja în acest forum.

Noi, albanezii, deși acest adevăr ne deranjează, suntem conștienți că imaginea țării și a poporului nostru în lume nu este de invidiat. Suntem de asemenea conștienți că această imagine nu se poate schimba nici cu ranchiună, nici cu oftaturi revanșarde, ci prin muncă și emancipare pe toate planurile. Nu voi insista la acest punct, pentru că el nu intră în tematica forumului. Am amintit de imaginea “șifonată“ a Albaniei pentru a ajunge la un alt adevăr, anume că și în aceste condiții dificile, când suntem priviți destul de critic, chiar și acum, când metehnele ne sunt expuse în prim-plan, există ceva recunoscut unanim ca un mare merit. Și acest ceva, din fericire, nu este un lucru neînsemnat. Din contră, este ceva important, apreciat mai cu seamă în zilele noastre. Acest ceva este toleranța, armonia interconfesională.

Toleranță care nu de azi, de ieri este considerată la noi drept o realitate incontestabilă.

Și aceasta pe drept cuvânt. Un popor mic din Balcani, un popor cu trei confesiuni și patru comunități religioase, așezat într-o zonă recunoscută drept una explozivă. Un popor destul de agitat, ba chiar predispus, aș spune, asemenea celei mai mari părți a balcanicilor, spre confruntare. Și totuși, deși atât de divizați ca religie, condiție ideală pentru confruntare, albanezii, de-a lungul istoriei lor, nu au cunoscut conflictele religioase.

Explicația acestei armonii religioase, cu o lungă existență în Albania, nu trebuie căutată în vreun paradox, în vreun sistem educațional sau de emancipare aduse la un nivel exemplar și cu atât mai puțin în calitățile moralo-etnice excepționale ale acestui popor. Albanezii sunt la fel ca toți ceilalți. Armonia lor religioasă este produsul vieții înseși, urmarea naturală a condițiilor și a parcursului lor istoric.

Convertirea, trecerea unei părți a albanezilor de la prima lor credință, catolicismul, la ortodoxie, iar mai apoi, a altei părți la islamism a fost, după cum se pare, și prima lor școală de toleranță. În timpul acestui proces a devenit un fapt curent pentru albanezi ca o parte a familiei să-și păstreze prima religie, cea catolică, iar cealaltă parte să fie ortodoxă sau musulmană. Au fost destule cazuri în care doi frați, unul catolic și celălalt musulman, au trăit împreună sub același acoperiș, lucru care se întâmpla și la scară mai mare, în clanuri și ținuturi întregi.

Este evident că atunci când omul se obișnuiește să trăiască cu credințe diferite în aceeași familie, ba chiar și sub același acoperiș, el se deprinde fără să vrea cu toleranța și cu armonia. Unui asemenea om, ura dintre credințe și credincioși i se pare stranie și absurdă.

Când, în sec. al 19-lea, în peninsula noastră bântuită de vântul schimbărilor, albanezii își făureau propria lor strategie de desprindere de imperiul otoman, revoluționarii albanezi, filosofii, poeții, politicienii au înțeles că armonia religioasă este un tezaur neprețuit. Ei au realizat că dezbinarea religioasă ar fi putut periclita însăși existența Albaniei. Iată de ce au fost atât de atașați ideii de armonie interconfesională, de care s-au agățat cu ghearele și cu dinții, pentru a o transforma într-un antidot, într-un drapel salvator alături de cel al libertății.

Din fericire, viziunea liberală asupra credinței, asupra libertății confesionale a celuilalt, avea să se răsfrângă într-o toleranță dacă nu la fel, cel puțin asemănătoare în ceea ce privește o altă naționalitate sau rasă.

Toleranța față de “celălalt”, față de cel de o altă religie, dar și de o altă etnie, a fost demonstrată printr-un exemplu formidabil, care nu s-a repetat de prea multe ori în istoria omenirii: poziția albanezilor față de evrei. Albanezii și-au arătat sentimentele filosemite nu doar în viața de zi cu zi. Filosemitismul lor a înfruntat proba cea mai dură: holocaustul. Este un adevăr cunoscut și totuși permiteți-mi să repet că, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, numărul evreilor, deși peste tot se împuținase, în Albania a crescut aproape de zece ori. Mi-am permis să reiau acest exemplu pentru că popoarele au nevoie de modele, iar noi suntem astăzi aici pentru a promova aceste modele.

Publicarea, în ultima vreme, a unor documente (datate 1944, n.trad.) aparținând guvernului de la Tirana și puterilor aliate în care li se cerea ocupanților germani să renunțe la maltratarea evreilor albanezi, deoarece vor apărea probleme cu populația locală, arată cât de unanim era îmbrățișată cauza evreilor în Albania.

Pentru a înțelege mai bine cum a fost posibil ca această armonie interconfesională dintr-o țară atât de mică precum Albania să se confrunte cu aspra realitate istorică și din această confruntare să rămână nealterată până astăzi, permiteți-mi să vă amintesc foarte pe scurt cele întâmplate în această țară apropo de religie.

Prima confesiune îmbrățișată de albanezi, catolicismul, aproape concomitent cu vecinii noștri italieni, a fost și singura preț de aproape o mie de ani. Desprinderea bisericii romane de cea bizantină, cu o linie de demarcație străbătând teritoriul Albaniei, avea să aducă prima convertire a unei părți a catolicilor albanezi la ortodoxie. Câteva secole mai târziu, cucerirea întregii peninsule de către imperiul otoman a adus, împreună cu armata și administrația, și o religie nouă: islamul.

La islamism nu s-a convertit doar o parte a albanezilor. Fenomenul a fost general în peninsulă. Au devenit musulmani o parte a slavilor și a grecilor. Catolicii albanezi au fost prima mare populație catolică supusă stăpânirii otomane. Ei au încercat să‑și păstreze relațiile cu lumea creștină europeană. Ne putem imagina doar prin ce calvar îngrozitor au trecut și ce martiraj nesfârșit a fost viața catolicilor albanezi, cumplit și tragic izolați într-un imperiu complet străin pentru ei.

Ortodocșii albanezi, desprinși deja de catolici, au încercat, la fel ca și aceștia, să păstreze nestinsă flacăra libertății și a albanismului. O nouă complicație a apărut în viața ortodocșilor albanezi în sec. al 19-lea și al 20-lea, după eliberarea Greciei de sub puterea otomană. O idee grotescă, clocită în cercurile panelene, și anume că ortodocșii balcanici ar fi greci și nu ar avea altă etnie, a otrăvit relațiile între credincioșii greci și cei albanezi. Aceștia din urmă au demonstrat, prin opera lor, prin acțiunile și, uneori, prin jertfa lor, că sunt ortodocși de altă naționalitate. A trecut atâta vreme și, din nenorocire, o asemenea idee absurdă continuă să supraviețuiască în Grecia de astăzi, membră a Uniunii Europene.

Musulmanii albanezi, adepții celui mai nou cult religios, au fost obligați să reziste uneia dintre cele mai dure probe istorice. Aderând la islamism, religia oficială a imperiului, musulmanii albanezi, favorizați de administrația otomană, ar fi putut să-i considere inferiori și să se distanțeze de frații lor creștini. Acesta ar fi fost sfârșitul armoniei interconfesionale în Albania și poate sfârșitul Albaniei înseși.

Dar musulmanii albanezi nu au reacționat așa. Și nu numai atât. Ca pentru a arăta clar că și-au schimbat numai credința, nu și naționalitatea, ei, la fel ca și înainte, au luat parte la toate marile evenimente naționale alături de creștini. Au făcut parte din toate organizațiile oficiale sau secrete, din comitetele naționale și au luptat în cadrul răscoalelor contra statului otoman. Asemenea creștinilor, s-au jertfit și ei, trecând chiar prin suplicii mai grele, deoarece, când era în joc soarta Albaniei, ei au trebuit să aleagă între religie și națiune.                

Independența ne-a găsit într-un haos teribil. Și totuși, chiar și în această anarhie balcanică de pomină, într-un context în care principatele albaneze erau profund divizate, cu programe, steaguri, episcopi, imami, feudali, poeți și bandiți proprii, pe scurt, chiar și atunci când albanezii păreau a nu dori altceva decât să se încaiere unii cu alții, conflicte religioase, cu rare excepții, nu au existat.

Una dintre explicații, să spunem chiar unul dintre secretele prin care haosul a fost depășit și regimul regelui Zogu a reușit în scurt timp să facă ordine în Albania a fost legiferarea reglementărilor referitoare la relațiile dintre cele trei culte religioase cu statul albanez. Deși elaborate cu trei sferturi de secol în urmă, aceste reglementări s-au dovedit a fi printre cele mai bune legi în domeniu nu numai din Albania, dar și din Europa. Și lucrurile au stat așa pentru că legea respectivă s-a sprijinit pe tradițiile despre care am vorbit mai sus. Profit de ocazie pentru a sugera autorităților albaneze ca, în procesul legislativ actual, să consulte și vechea legislație. (Continuarea în numărul viitor)

Ismail Kadare s-a născut la Gjirokastër, în sudul Albaniei, în ianuarie 1936. Și-a început studiile de literatură la Tirana, apoi a continuat la Institutul “Maxim Gorki” din capitala URSS. Primul său roman, “Generalul armatei moarte” (1963), a însemnat și primul mare succes ca scriitor. A urmat o serie de alte romane, volume de proză, de poeme și, în ultimii ani, de memorialistică și eseuri, încununate toate cu premii internaționale și traduse în peste 40 de limbi. Din octombrie 1990 trăiește la Paris. Gestul său de a cere azil politic în Franța într-o perioadă în care comunismul albanez nu-și dăduse încă obștescul sfârșit a grăbit căderea regimului și intrarea Albaniei pe calea democratizării. Opiniile despre el sunt destul de contradictorii: considerat de unii drept unul dintre marii disidenți din fostul “lagăr” socialist, blamat de alții pentru un pretins colaboraționism cu regimul Enver Hogea. Adulat și urât în același timp. Întrebarea “care a fost cheia succesului european al acestui scriitor albanez?” nu-i lasă nici acum pe mulți să doarmă. A fost comparat adesea cu Vaclav Havel. I s-a propus în câteva rânduri să candideze la președinția Albaniei, onoare pe care a refuzat-o în numele libertății personale și de creație. Are câteva nominalizări la Premiul Nobel pentru literatură. Editura “Fayard” îi publică seria de opere complete. În România, unde i-au apărut în ultimele decenii 29 de cărți, este editat de “Humanitas“, editură care deține și exclusivitatea asupra traducerilor în limba română. Conform unor statistici editoriale, în lume apare o carte semnată Kadaré la fiecare 8-9 zile. Continuă, chiar și la Paris, să scrie în limba albaneză. Este căsătorit cu Helena Kadare și are două fiice.

Prezentare și traducere: Marius Dobrescu

Series Navigation<< Sărbătoarea musulmană AșuraTurismul albanez în ofensivă >>