„De la vlădică la opincă” – Opincile și originea lor străveche

Share

Opinca… Un mesaj vechi de peste 3000 de ani ajunge în secolul XXI venind din vitrine de muzeu și atelierelezlețe ale unor meșteșugari pasionați, ce se încăpățânează să reactualizeze artefactele unei lumi bucolice, încremenite în istorie. Nu știu, poate doar străbunicii mei să fi avut opinci, dar bunica purta zilnic haine negre, specifice femeilor bătrâne din Balcani, peste care îmbrăca o bundă frumoasă – azi i s-ar spune cojoc fără mâneci – făcută din piele de  oaie și ornamentată cu flori multicolore, cusute pe piept și spate, și un șorț alb, de asemenea înflorat. Costumul popular cu cămașă, poale, catrință îl îmbrăca doar duminica, la biserică. Opinci nu avea, poate numai podul casei ei seculare să fi păstrat, ca pe o arhivă sentimentală, documente atât de vechi.

Opincile sunt însă reînviate zilnic, în Muzeul Satului, în spectacolele folclorice susținute de artiști ce valorifică și, desigur, păstrează identitatea portului popular și tradițiile vechi ale satului românesc. Acest lucru nu este propriu doar României. Este un fenomen cultural întâlnit în țările Peninsulei Balcanice, îndeosebi – Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Macedonia de Nord, Serbia și Grecia – unde, până la jumătatea secolului XX, erau folosite în zonele rurale ca piese ale costumului popular, dar și în întreaga lume unde oamenii au utilizat  încălțări simple, specifice istoriei și culturii lor. Este firesc să fie considerate vestigii ale trecutului, deoarece utilitatea și istoria lor s-au restrâns în insule culturale, produse de trecerea timpului și evoluția comunităților omenești.

Se spune despre costumul popular românesc (despre care eu cred că este cel mai frumos și mai variat din Balcani) că își are rădăcinile în portul vechilor traci, geți și daci. Argumentele rezidă în urmele de opinci de-acum 2500 de ani î.Hr., descoperite de cercetători în urma săpăturilor arheologice. De asemenea, Columna lui Traian, un tratat istoric ilustrat al vieții dacilor, prezintă, ca un catalog de modă al acelor vremuri, costume populare și opinci asemănătoare celor purtate în zilele noastre de țăranii români. Și cum strămoșii noștri erau vânători abili, atunci, ca și acum, ei foloseau piei de cerbi, urși, vulpi, lupi și bursuci, dar și de vită și porc. Primul grup, al purtătorilor pieilor din vânat, aparținea celor bogați, pe când cei săraci își făceau opincile din piele de porc sau vită. Sigur, nu țineau foarte mult, purtatul zilnic, în toate anotimpurile, la treburile casei, pe ogor, la sărbători le făcea să se rupă și trebuiau înlocuite. Pentru oamenii simpli, opincile reprezentau o încălțăminte comodă ce permitea folosirea de obiele groase din lână, ținând astfel de cald pe timpul iernii.

Dinspre Poienile Izei înspre Călușarii olteni

Meșteșugul confecționării opincilor era foarte răspândit, iar țăranii români și le făceau singuri dintr-o bucată de piele pe care o strângeau pe picior cu nojițele. În zilele noastre, îl întâlnesc deseori, la târgurile tradiționale ale Muzeului Satului, pe  singurul meseriaș ce mai știe arta producerii opincilor, Alexandru Gheorghe Ilinca. Îmbrăcat ca un dac coborât de pe Columnă, cu cușmă neagră, costum popular și opinci, cu o barbă albă, lungă, ca un personaj de poveste, el continuă cu patimă această tradiție a confecționărilor opincilor unisex, chit că acestea nu se mai poartă. Cine să le cumpere și cine are nevoie de ele în secolul XXI? Muzeele etnografice, unii călugări pentru că nu se lipește noroiul de ele și străinii, pentru suveni­ruri! Atât. Însă, în Poienile Izei, în Mara­mu­reș, am văzut bătrânele în port popular și opinci mergând încet pe drumul către biserică, o imagine ireală, des­prinsă parcă dintr-o lume imaginară, paralelă. O minune vie ce umbla pe ulițele satului în opinci!

În schimb, Călușarii din sudul României și-au adaptat opincile în opincuțe, adică nojițele nu se mai leagă deasupra, pe picior, ci sunt prinse cu bretea de piele peste gleznă. Magia jocului ritualic este amplificată de ciucurașii și clopoțeii de deasupra acestor încălțări, prinse de ciorapii de lână sau de pantalonii strânși, din postav, ce fac zgomote în timpul dansului pentru alungarea duhurilor rele.

Cu opincile în jurul Pământului

Opincile românești au făcut înconjurul lumii la propriu. În urmă cu aproape 100 de ani, opincile lui Dumitru Dan, profesor de geografie din Buzău, cu studii la Paris, au străbătut zeci de țări și câteva continente, într-un concurs organizat de o agenție de turism din Franța, care oferea câte un franc pentru fiecare kilometru parcurs. Dumitru Dan, împreună cu alți trei studenți români, vorbitori de multe limbi străine, s-au încumetat să răspundă acestei provocări alegând un traseu de 100.000 de kilometri și au început călătoria pe jos, în opinci și costum popular, în anul 1910. Din păcate, doar Dumitru Dan a terminat cursa, după ce a trecut prin 74 de țări, 1500 de orașe, 30 de colonii, cinci continente, 7 mări, 3 oceane și de 6 ori pe la Ecuator. El și camarazii lui, ce ofereau spectacole folclorice în localitățile în care ajungeau ca să câștige bani, au purtat 497 de perechi de opinci și 28 de costume naționale, încântând oamenii cu prezența lor pitorească și făcând astfel cunoscută România în lume, țară de care nu auziseră mulți la început de secol XX.

Această piesă de port popular și-a dat ultima suflare odată cu moartea Fabricii de opinci din Hârlău, ce funcționase în perioada interbelică.

Bocskoros

Din cauza purtării opincilor, ungurii i-au poreclit pe români opincari (bocskoros), ceea ce ne amintește de o întâmplare celebră din anul 1919, când românii au sprijinit puterile Antantei la eliberarea Budapestei de sub regimul bolșevicului Bela Kun. Caporalul Bivolaru, gradat al armatei române, a arborat pe Parlamentul maghiar, în semn de victorie, în locul steagului tricolor, o opincă românească, ca răspuns la atitudinea ofensatoare a ungurilor.

O altă poveste, tragică de data aceasta, este cea în cazul lui Crișan, participant la răscoala țărănească din 1784, care, după ce a fost arestat prin trădare, și‑a pus capăt zilelor cu nojițele de la opinci pentru a nu împărtăși soarta crudă a confraților lui români, Horea și Cloșca, prinși și executați de autoritățile imperiale.

Fiind un element vestimentar atât de distinctiv și de popular, substantivul „opincă” a creat în limba română diverse expresii, nu toate cu sensuri peiora­tive, cunoscute de fiecare dintre noi: de la vlădică la opincă; cel încălțat în papuci  nu-l cunoaște pe cel în opinci; opinca este talpa țării; fiecare știe sigur unde-l strânge opinca ș.a.

Pe lângă simbolistica, superstițiile și ritualurile atât de bogate în folcloristica românească în care sunt implicate aceste încălțări, pe lângă simbolurile fascinante ale drumului, opinca este un obiect de încălțăminte practic și comod.

Albania

Și în Albania, opincile (opingë, -a în alb.) făcute din piele de porc sau de vită, legate pe picior cu curele, reprezintă piese ale portului popular, întâlnite astăzi în spectacolele folclorice. Și, ca în toate culturile balcanice, ele sunt împodobite la vârf cu ciucuri, reflectând interferențele culturale din Peninsulă. Confecționate dintr-o singură bucată de piele, găurită pe laterale și strânsă cu bretele ce trec prin aceste orificii, ele, deși simple, cunosc diferite modele și lucrături ale pielii, elemente decorative care le disting nu numai de la o zonă etnografică la alta, dar și de la o țară la alta. Cele mai vechi dovezi arheologice atestă existența opincilor albaneze încă din secolele V-IV î.Hr., fiind specifice culturii ilire, diferite de sandalele grecești și romane și, mai târziu, de cele ale slavilor care s-au așezat în Balcani, în sec. al VI-lea d.Hr. Arbăreșii le-au dus cu ei în Italia, iar imagini cu opinci pictate ce datează din sec. al XVI-lea se regăsesc în unele lucrări ale lui Onufri, renumit pictor ortodox de biserici și icoane, protopop în Elbasan.

Maria Oprea

Series Navigation<< Kadare și “Diminețile la cafeneaua Rostand”Pastila de suflet: O icoană a Maicii Domnului ocrotitoare a ortodocșilor din Albania >>