„Dacă nu ne raportăm la înaintași, nu putem avea un viitor”

Interviu cu d-na Valeria Arnăutu, maestra cântecului popular bănățean

Albanezii s-au stabilit în România începând cu secolul al XVII-lea și li se spunea, conform denumirii turcești, arnăuți. Aceștia erau angajați ca soldați mercenari și gărzi personale de boierii din Țările Române. Cunoașteți dacă familia dvs., ce poartă numele Arnăutu, are vreo legătură cu această minoritate din România?

Legat de numele meu, sincer, nu știu să am vreo legă­tură cu minoritatea albaneză din România, deși această întrebare mi-a fost pusă de-a lungul timpului de mai multe persoane. Îmi amintesc că, prin anii ’80, am cunoscut un om deosebit, cu care am fost și prieteni de familie foarte buni în acea perioadă, este vorba de domnul Maksutovici, jurnalist și om de cultură, care m-a introdus oarecum în această lume a comunității albaneze din România. Domnia sa m-a invitat în câteva rânduri chiar la Ambasada Albaniei, pentru că, la fel ca și dvs., și dumnealui era interesat de proveniența numelui meu. Este numele meu de fată, tatăl meu fiind originar de undeva, de pe lângă Turnu-Severin, județul Mehedinți. Știu că au fost mai mulți frați, am doi veri primari care sunt preoți în localitatea natală. Mai mult de-atât nu știu și nu am făcut, încă, știu eu, cercetări privind proveniența numelui nostru de familie.

Vă rog să ne povestiți despre locurile natale din Banat, dacă trăiesc aici și alte etnii în afară de români, despre obiceiurile și tradițiile specifice, care, într-o mare măsură, interferează cu cele din Balcani.

Eu m-am născut în Banatul montan, mai precis în orașul Reșița. La noi trăiesc în mod armonios, în afară de majoritarii români, mai multe etnii: germani, ma­ghiari, sârbi, croați, slovaci și poate și alții, pe care nu mi-i amintesc acum, fiecare cu portul, cu tradițiile, cu sărbătorile lor. Sigur că, poate, fiecare a împrumutat câte ceva din cultura tradițională a celorlalte etnii, aspect care se vede la anumite sărbători sau la festivalurile interetnice. Pot spune doar că interfe­rențele, asemănările de port sau de pași ai dansurilor populare, chiar de melos, între români și celelalte etnii există, deși acestea definesc patrimoniul identitar al fiecărei culturi naționale.

Aveți unele dintre cele mai frumoase costume populare, specifice zonei etnografice Banat. Există influențe și împrumuturi stilistice între acestea și alte vestimentații tradiționale din țările Peninsulei Balcanice?

Am o colecție valoroasă de costume populare, nu doar din zona Banatului, deși cele mai multe provin de-aici, fiind achiziționate în drumurile mele prin Banat și prin țară, dar am costume din aproape toate zonele etnografice ale țării. Sunt foarte pasionată de costum și această dragoste pentru port, ca și pentru cântec, pentru tot ceea ce este românesc, am moștenit-o de la bunica mea, Ana Meda, meșter popular, membră a Academiei Artelor Tradiționale. Astfel, nu am putut să nu observ asemănări, în Balcani, între piesele ce alătuiesc costumul tradițional, îndeosebi cel femeiesc. De exemplu, opregul cu franjuri (bucată dreptun­ghiulară și îngustă de țesătură, cu franjuri colorate, purtată peste poalele cămășii, în față și în spate sau numai în spate, n.n.), care se poartă doar în Banat, se întâlnește și la costumul femeiesc de dincolo de Dunăre, respectiv la cel al sârbilor și bulgarilor. Apoi, brâul, pe care-l purtăm în jurul mijlocului, atât bărbații, cât și femeile, în special brâul roșu, există și în portul tradițional albanez, la fel și traista aferentă costumului popular. Un element comun mai multor popoare din Balcani sunt acele năframe sau basmale, cum se mai numesc în anumite zone ale țării, cu care femeile își acoperă capul, cromatica predominantă fiind vișiniu, verde sau galben, cu flori mari, roz sau roșii, piesă exis­tentă și în costumul albanez, chiar și în cel grecesc, nemaivorbind de cel bulgăresc și sârbesc. Există multe influențe stilistice, iar costumul este firul care leagă toate aceste popoare din Peninsula Balca­nică.

Opincile, ilustrate și pe Columna lui Traian, repre­zintă un alt element comun întâlnit la români, greci, macedoneni, sârbi, bulgari și, desigur, și albanezi.

Ați cunoscut muzica balcanică și ca interpretă a cântecelor tradiționale sârbești, în perioada cât ați locuit la Belgrad. Cum este muzica românească în comparație cu a celorlalte popoare din Balcani, prin ce se aseamănă acestea și prin ce se deosebesc? Aveți în repertoriu vreun cântec albanez?

Am cunoscut și muzica balcanică, firește, ca interpretă a cântecului tradițional românesc, dar și a cântecelor populare sârbești, pentru că am locuit aproape doi ani  la Belgrad și am colindat împreună cu o formație profesionistă de-acolo toată fosta Iugoslavie. Sigur că am abordat repertoriul sârbesc și, învățând atât de multe despre muzica lor, indubitabil că am interpretat și cântece macedonene (din Macedonia de Nord, n.n.) și chiar cred că unul dintre ele este de origine albaneză, respectiv Shota, despre care am înțeles că este un dans specific albanez.

Ca artist și ca jurnalist, ați promovat în media scrisă, audio și video patrimoniul muzicii populare românești, ați coordonat, printre altele, realizarea unei enciclopedii culturale românești. Vă rog să ne vorbiți despre aceste produse media și despre impactul acestora asupra publicului.

Anul acesta aniversez 40 de ani de carieră în muzica populară, 40 de ani de când m-am angajat ca artist profesionist la Orchestra Populară Doina Banatului, din Caransebeș, o instituție emblematică, pot spune, pentru folclorul bănățean, iar ca jurnalistă împlinesc 20 de ani de când am realizat prima emisiune de televiziune, după care au urmat cele la Radiodifuziunea Română. Am publicat articole în presa scrisă și am coordonat o Enciclopedie a culturii tradiționale, în care se regăsesc interpreți ai cântecului popular, virtuozi ai instrumentelor populare, meșteri populari și ansambluri folclorice din țară. Am realizat emisiuni la mai multe posturi de televiziune: Europa Nova, Tele7abc, Prima TV, Antena1, și pot spune că activitatea mea jurnalistică a culminat oarecum cu postul de director la prima televiziune de folclor din România, și anume Etno TV. În emisiunile mele am încercat să acord un spațiu generos interpreților valoroși ai cântecului popular, respectiv înaintașilor noștri, pentru că un copac, dacă nu are rădăcinile foarte puternice, nu poate avea o coroană falnică, deci dacă nu ne raportăm la înaintași, nu putem avea un viitor. De asemenea, într-un real dialog al generațiilor, pe lângă acești artiști consacrați, am prezentat tineri debutanți, pe care i-am promovat și care, în timp, au devenit, la rândul lor, nume sonore pe scena muzicii tradiționale, ei avându-i, firește ca mentori pe artiștii din generația de aur. Am prezentat ansambluri folclorice, zone etnofolclorice, în care am încercat să ilustrez cântecul, portul, tradițiile și dansurile specifice, iar impactul asupra publicului s-a măsurat nu numai în rating, ci și în numărul mare de copii care abordează cântecul popular. Aceștia, deși sunt foarte tineri, s-ar fi putut îndrepta către cu totul alte genuri muzicale, mai la modă, mai în vogă, așa cum fac cei din generația lor, dar ei preferă cântecul popular. Observ acest lucru și prin intermediul activității mele pedagogice, eu predând muzică la o școală generală pentru copii cu dizabilități, cu care am reușit performanța de a înregistra colinde, de a participa la festivaluri de gen și în emisiuni de televiziune. Acum, din toamnă, sunt profesor de canto la Școala de Artă din București. Este îmbucurător pentru toți cei care trudim pe tărâmul folclorului să constatăm că tânăra generație prețuiește tradițiile populare  și-și dorește să le abordeze, să le ducă mai departe și, de ce nu, să facă o profesie din cântecul popular, să nu rămână doar la nivel de hobby.

Interviu realizat de Maria Oprea

Series Navigation

<< Turismul albanez în ofensivăCălători străini despre albanezii de acum 100 de ani >>