Capitularea Italiei fasciste și situația din Albania

Share

În data de 10 iulie 1943, trupele anglo-americane au debarcat în Sicilia, iar la începutul lui septembrie au traversat strâmtoarea Messina și au ajuns în sudul Italiei, deschizând astfel un nou front în Europa. Italia se pregătea să intre, cu întregul său teritoriu, în plin război.

Alarmat de rapida înaintare a aliaților, Mussolini a făcut apel la populație cerându-i să apere teritoriul național sub sloganul „46 de milioane de italieni, 46 de milioane de soldați”. Dar înaintarea trupelor aliate s-a dovedit a fi de nestăvilit. În replică, Consiliul Superior Fascist a decis destituirea Ducelui  (prezentată publicului drept o demisie), Benito Mussolini fiind considerat unicul vinovat pentru situația gravă în care se afla țara. În ziua de 25 iulie, în gazeta albaneză „Tomori” apărea o ultimă declarație a celui care condusese Italia vreme de peste două decenii: „Albania este în inima mea”, mărturisea el. Iar declarația regelui italian Vittorio Emanuele: „Soarta Albaniei este legată ireversibil de cea a Italiei” a continuat să apară în paginile aceleiași publicații până la ultimul ei număr. Conform deciziei regale, generalul Badoglio l-a înlocuit la cârma statului pe Mussolini, un comunicat comun Vittorio Emanuele-Badoglio fiind dat publicității în 28 iulie 1943.

Față de situația creată, viceprim-ministrul albanez Iljaz Agushi s-a adresat poporului cu o declarație în care făcea apel la calm, în vreme ce primul ministru, Ekrem Libohova (Partidul Fascist Albanez), a făcut o „călătorie privată” la Roma. Firește că scopul călătoriei nu era greu de ghicit. În același timp, guvernatorul general italian la Tirana, Alberto Pariani, a transmis un mesaj poporului albanez prin care încerca să sugereze că situația e sub control. Iar de la Roma s-a anunțat că regele Italiei i-a acordat generalului Badoglio puteri depline în funcția de comandat militar. 

Cu toată situația incertă din Italia, Consiliul Superior Fascist Corporativ a reușit să aprobe bugetul Albaniei pe exercițiul 1943-1944. Comandamentul Apărării Terestre a lansat la rândul său un apel cerând întărirea securității interne. Dar măsurile anunțate nu au avut nici un efect din cauza derulării rapide a evenimentelor ce au urmat. În Italia, generalul Badoglio a transmis populației din Sicilia că guvernului italian îi fusese imposibil să păstreze controlul asupra insulei.

În acest timp, ambasadorul german la Roma anunța Berlinul, la 9 august 1943, că Albania fusese declarată zonă operativă și că la Tirana se decretase starea excepțională. La rândul său, ministrul de Externe german, Ribbentrop, a înaintat, pe 20 august 1943, ordinul ca Martin Schliep, consulul german de la Tirana, să se deplaseze la Roma pentru a transmite o notă secretă, în contextul în care se prevedea o retragere rapidă a forțelor italiene din Albania. „Am în vedere ca noi, în această situație, să recunoaștem cât mai repede Albania ca stat independent”, declara șeful diplomației germane. El mai amintea că forțele germane din raion ar trebui să poată bloca o eventuală debarcare britanică pe litoralul albanez. Surse militare germane susțineau că, în aceste zile, în Albania se aflau șapte divizii italiene.

Ambasadorul german la Roma transmitea, într-un raport adresat ministerului de la Berlin, la 23 august 1943, printre altele, că sudul Albaniei se afla în mâna „bandelor comuniste” și că „partea cea mai curajoasă și mai corectă a poporului albanez” trăia în zona Kosovei. Conform aceluiași, kosovarii erau „foarte recunoscători Germaniei” pentru „eliberarea de sub cotropitorii sârbi” și că albanezilor le era frică de întoarcerea sârbilor în Kosovo. Ca zonă de contact el considera a fi Mitrovița. În același raport, ambasadorul Bismark anunța MAE german că, deși granița bulgaro-albaneză nu fusese încă definitivată, bulgarii sunt interesați s-o împingă cât mai mult spre vest în detrimentul ținuturilor albaneze, ceea ce va aduce, conform opiniei diplomatului citat, daune politicii germane.

În primele zile din septembrie, Alberto Pariani a fost detașat ca ambasador al Italiei la Berlin, părăsind funcția de guvernator general al Albaniei. Plecarea lui Pariani de la Tirana era semnalul că administrația italiană din Albania lua sfârșit prin însăși voința guvernului de la Roma.

Pe 9 septembrie 1943 a fost dată publicității declarația generalului Badoglio conform căreia guvernul italian, recunoscând imposibilitatea de a continua „lupta inegală” contra „forțelor adverse mult superioare” și nedorind să producă alte pierderi grele patriei, a cerut un armistițiu comandantului șef al Puterilor Aliate anglo-americane, generalul Eisenhower, cererea sa fiind acceptată. Badoglio decreta încetarea oricăror acțiuni militare italiene împotriva puterilor aliate.

În aceste condiții, șeful guvernului albanez, Ekrem Libohova, adresa poporului albanez următoarea declarație: „Dorința de a-mi servi patria m-a determinat să accept guvernarea în aceste vremuri grele. Cea mai mare dorință a mea a fost să-i aduc Albaniei lege și unire. Eu și colaboratorii mei am fost convinși că, în marea confruntare care are loc, Albania nu poate juca niciun rol. Poziția noastră nu poate influența războiul, nici de o parte, nici de alta. Credința noastră a fost și este că poporul albanez are nevoie de lege și disciplină, unire și frățietate, pentru a putea, cu înțelepciunea pe care a dovedit-o în momentele critice, să iasă fără a-i fi amenințată integritatea fizică sau economia din acest conflict mondial și, mai ales, să iasă unit pentru a putea să-și apere drepturile cu o singură voce. Odată cu armistițiul cerut de Italia începe pentru patria noastră o nouă fază foarte importantă și îngrijorătoare. Vom putea s-o depășim doar dacă ne vom uni cu toții, fără nicio diferență, în jurul steagului, dacă vom face legământ să apărăm interesele patriei. Fac un apel deci la toți cei cu sânge albanez de la Ulqin până la Tetova, să se unească în jurul drapelului, să-și păstreze calmul, să fie disciplinați, pentru a putea, ca un singur trup, să ne apărăm granițele până ce conferința de pace ne va stabili destinul. Soarta noastră ca popor și stat depinde de înțelepciunea și calmul pe care le vom arăta în aceste momente istorice. Salvarea noastră stă în unire, lege și disciplină”. Acest apel a fost trimis de către Ministerul de Interne tuturor prefecturilor din țară.

Capitularea Italiei a creat o situație dificilă în Albania. Direcția Generală a Poliției transmitea Ministerului de Interne că pe 25 septembrie 1943, forțe ale Frontului Național (Balli Kombëtar), comandate de Mahmut Golemi, intraseră în Gjirokastër, ocupând chestura și cazarma poliției. În plus, DGP transmitea că șeful aripii de sud a Frontului Național, Hysni Lepenica, a fost ucis, alături de alți luptători, într-o confruntare la Gërhot, după ce comandantul italian refuzase să se predea forțelor balliste. Era clar că ieșirea Italiei din război a pus clasa politică de la Tirana într-o situație-limită. Se discuta despre o nouă orientare, în raport cu schimbările politico-militare din zona Balcanilor. Existau diferite abordări referitoare la situația din sud și din nord în ceea ce privea războiul civil sau influența comunistă. În nordul țării, mișcarea comunistă găsise puțin spațiu de manevră, iar lărgirea granițelor prin alipirea Kosovei crease o situație care avantaja întărirea sentimentelor naționaliste. Mai trebuie adăugat că una dintre piedicile majore care blocaseră până atunci – și va bloca și în continuare – unificarea forțelor rezistenței antifasciste fusese abordarea diferită a chestiunii Kosovei. În vreme ce balliștii Frontului Național cereau menținerea acesteia între granițele statului albanez, așa cum era în acel moment, forțele comuniste erau împotriva acestei soluții și doreau cedarea Kosovei iugoslavilor.

La Tirana, ministrul de Interne albanez, Geaferr Deva, declara că niciuna dintre figurile politice ale momentului „nu era în stare să emită o variantă clară asupra măsurilor care trebuie luate”. Ba chiar, „faptul că mișcarea comunistă este în plină organizare în Albania, cu centrul la Tirana, nu doar că nu este acceptat, dar chiar este minimalizat categoric, dând mișcării tinerilor un caracter pur și simplu naționalist”.

În aceste momente decisive, noi actori au apărut pe scena politică albaneză. Pe data de 5 septembrie 1943, trimisul german pentru zona de sud-est, cu sediul la Belgrad, Hermann Neubacher, l-a convocat pe ministrul de Interne și viitorul președinte al Consiliului de regență, Geaferr Deva, pentru a-i comunica faptul că momentul capitulării Italiei e o chestiune de ore sau de zile. El i-a amintit cu acest prilej de prietenia veche pe care albanezii o nutriseră față de Austro-Ungaria și de rolul jucat de aceasta la crearea statului albanez. El a subliniat că Germania acceptă „crearea unui guvern albanez care să includă și Kosova” și că era pregătit să declare „desprinderea Albaniei de Regatul Italiei”, recunoscând independența acesteia. Legat de aceasta, se aștepta prezența trupelor germane în Albania, pentru a preîntâmpina pericolul unei debarcări aliate pe litoralul albanez. În timpul discuțiilor, Deva a înaintat numele lui Mehdi Frashëri ca fiind principalul candidat la funcția de viitor șef al guvernului, „având în vedere discursul lui patriotic împotriva ocupației italiene din 7 aprilie 1939”, a motivat el.        

În pragul capitulării Italiei, Hermann Neubacher asigurase partea albaneză de următoarele:

– recunoașterea situației existente a statului albanez;

– continuarea statu-quo-ului pentru zona Mitroviței;

– declararea oficială de către Germania a independenței statului albanez;

– stabilirea „formală în câteva puncte strategice ale Albaniei” a prezenței militare germane, cu promisiunea retragerii trupelor la sfârșitul războiului.

După capitularea Italiei, Geaferr Deva a eliberat din închisorile de la Tirana și Porto-Romano o serie de politicieni trimiși în detenție de guvernarea fascistă italiană. Printre aceștia se numărau Regep Mitrovița, Bedri Pejani, Gelal Mitrovița ș.a. Conform opiniei lui Deva, grupările politice de la Tirana erau incapabile să-și asume responsabilitatea în noile condiții istorice, drept pentru care scena politică trebuia ocupată de figuri noi, aflate până în acel moment în conflict cu autoritățile fasciste italiene. La rândul său, Hermann Neubacher a ajuns imediat după capitularea italiană în Albania, unde a afirmat că singurii politicieni albanezi care sunt activi în direcția formării unui comitet național sunt Geaferr Deva și Ibrahim Biceakciu (Biçakçiu). La scurt timp după toate acestea, pătrunderea trupelor germane în Albania era un fapt împlinit.

Evenimentele care au urmat s-au desfășurat cu repeziciune. Retragerea forțelor italiene a lăsat un mare gol în sistemul defensiv al Axei în Balcani, situație depășită rapid prin amplasarea de unități germane în principalele centre strategice din Albania. Evoluția conflictului mondial a luat o întorsătură neașteptată în anul următor, prin debarcarea forțelor aliate în Normandia, în iunie 1944, ca și prin spargerea frontului de est de către sovietici, în vara aceluiași an, ceea ce a determinat retragerea rapidă a trupelor germane din Balcani spre Europa Centrală. Sfârșitul anului 1944 a consemnat instalarea puterii comuniste la Tirana, cu tot cortegiul de neajunsuri adus de aceasta poporului albanez în următoarele patru decenii și jumătate.

Marius Dobrescu

Series Navigation<< Ziua Internațională a Persoanelor DispăruteCum a fost asasinat Esad pașa Toptani >>