Proză albaneză de azi – Fatos Kongoli: Capitolul Americii

Share

Unul dintre albano-americanii cei mai de vază, pe care Destinul preaputernic a decis că trebuie să-l întâlnesc acolo, așa cum mă lua mereu prin surprindere, este domnul Shpëtim Telegrafi, autoritate științifică în medicină, apreciat și onorat în cel mai înalt grad în SUA și peste tot în lume. Eu nu-l cunoșteam pe domnul Telegrafi. După cum s-a nimerit, el se cunoștea cu fratele meu, Roland, și cu vărul meu primar, Engjëll Kongoli, din anii în care lucrase la Elbasan împreună cu ei doi. Aici îmi îngădui să mă îndepărtez de temă și să deschid o paranteză: să găsesc ocazia, în fine, să spun două cuvinte despre răposatul meu văr, Engjëll Kongoli. Fără a ști nici el, Engjëll a contribuit mult la formarea mea, prin exemplul lui de om capabil și talentat. Când l-am întâlnit pentru prima oară, pe la mijlocul anilor ’50, secolul trecut, noi locuiam încă în casa de cărămidă cu etaj vizavi de fosta Casă a Ofițerilor (mai târziu sediul Ligii Scriitorilor și Artiștilor), pe care am descris-o în romanul “Cadavrul”. Engjëll abia se întorsese din Ungaria, unde studiase medicina. Mai exact trebuie spus că l-au întors, întrerupându-i studiile. Se auzea că motivul rechemării lui a fost, printre altele, relația de dragoste pe care o avea cu fiica ambasadorului american la Budapesta! Acum cred că, în epoca aceea, faptul acesta era suficient pentru ca el să fie considerat “oaie neagră”. Dar eu abia intrasem în adolescență, în vreme ce Engjëll era deja bărbat. În plus, nici nu înțelegeam sensul metaforei “oaie neagră” pentru a pricepe ce i se întâmpla. În zilele în care a stat la noi l-am privit cu un început de admirație. Ne-am împrietenit mult mai târziu, prin anii ’68-’69, în orașul nostru natal, Elbasan. El lucra ca medic radiolog la ambulanța orașului, eu eram profesor la liceul “Dhaskal Todhri”. Sentimentele mele față de el au rămas tot cele vechi, din anul în care a stat la noi.

Nu exagerez cu nimic dacă spun că era pentru mine un personaj extraordinar. Și cred că-l priveam cu ochiul scriitorului, ca pe protagonistul unuia dintre viitoarele mele romane. Era vremea când începusem să public câte o povestire, dar eram încă un scriitor tânăr și nu‑mi trecea prin cap că voi ajunge să scriu romane. Și cu atât mai puțin de a-l avea pe Engjëll protagonist. “Oaia neagră” de odinioară depășea însă rigorile epocii. În plus, eu nu cunoșteam adevărata literatură, sensul ei real. Pe lângă asta, în afară de cele câteva luni cât fusesem profesor într-un sătuc de munte din raionul Elbasan, în care am întâlnit cu totul alte aspecte ale realității față de cele transmise de propaganda oficială, nu aveam pic de experiență, adică nu cunoșteam viața. Și totuși, acestea nu m-au împiedicat să-l privesc pe Engjëll ca pe un personaj extraordinar. Întâlnirile cu el la Elbasan îmi produceau o mare satisfacție. În afară de faptul că era un excelent medic radiolog, cum afirmau toți, era foarte cult, citea mult și cunoștea mai multe limbi străine pe care le vorbea cursiv. Un adevărat talent. Strălucise peste tot, și la Budapesta, ca student, și la Tirana, unde-și terminase studiile. Altul în locul lui, având calitățile lui, și-ar fi făcut o carieră sigură. Sub acest aspect, nu-i lipsea nimic. Fiul unui medic strălucit, binecunoscut în Elbasan și Berat, împușcat de naziști în decembrie 1943 – la circa două săptămâni înainte să mă nasc eu –, el plecase partizan la vârsta de paisprezece ani. Numai că Engjëll nu avea niciun chef de carieră, dimpotrivă chiar. Adesea, împingându-mi subiectivismul dincolo de limite, îmi spun că omul acela plin de calități se născuse într-un loc și într-un timp nepotrivite. Căci, ca orice om, își avea și el slăbiciunile lui, iar aceste slăbiciuni l-au aruncat în închisoare. Nu l-am întrebat niciodată despre anii de pușcărie. Mai târziu, după moartea lui taică-meu, am găsit printre materialele lăsate de acesta o scrisoare pe care Engjëll i-o trimisese de acolo. Dar nu i-am vorbit niciodată lui Engjëll despre ea. Este o scrisoare emoționantă, mărturia unui om care a greșit, în care le cere scuze celor pe care i-a supărat, familiei, celor apropiați, lui taică-meu, pe care-l considera un al doilea tată. Fusese arestat pe când lucra ca medic la Gjirokastër și condamnat la doisprezece ani de închisoare.

Printre acuzații, din câte-mi aduc aminte din discuțiile de acasă, era și aceea de tentativă de fugă din țară. Nu sunt în măsură să clarific dacă era o acuzație reală, în ce condiții i se adusese, cine și de ce l-a denunțat etc. Adevărul e că din condamnarea de doisprezece ani de închisoare el a făcut doi sau trei. Îndată după liberare s-a stabilit în orașul natal. Mi-am păstrat relațiile de prietenie și rudenie cu el chiar și mai târziu, când a plecat din Elbasan la Tirana. Discutam, ca și înainte, despre cărți, despre literatură. Încă din anul 1996 eu am locuit într-un apartament în zona numită “Blocurile 1 Mai”. În blocurile învecinate locuiau și ceilalți membri ai familiei, sora lui Engjëll și cei doi frați ai lui. Într-un apartament din acelea a trăit și el până la sfârșit, când a murit din cauza unor probleme de sănătate. Aș vrea să închei această paranteză despre Engjëll cu o constatare. Nu mi s-a întâmplat să cunosc vreun medic care să nu cunoască perfect literatura. Chiar dacă nu în înțelesul de specialist, cel puțin ca cititor fervent, ca mare consumator. Sub acest aspect cred că există multe asemănări între scriitor și medic. Nu este o întâmplare că unii scriitori de faimă mondială, cum e Cehov de pildă, au fost medici.

În ziua în care am urcat, împreună cu Lili, în avionul pe ruta Tirana-Viena, nu am avut de unde să știu că persoana care a luat loc pe scaunul din fața noastră era medic, și cu atât mai puțin că era un cunoscut urolog. Ceea ce mi-a atras atenția a fost faptul că alături de el s-a așezat o veche cunoștință de-a mea, căreia îi țin minte doar prenumele, Vera. Vera era o fată frumușică, cu părul și ochii negri, care lucrase la editura “8 Nëntori”. Pentru că editura “Naim Frashëri”, unde lucram eu, a împărțit multă vreme aceeași clădire cu “8 Nëntori”, se întâmpla să ne vedem adesea pe coridoare sau pe scări. Vera studiase limba engleză și pe vremea aceea lucra în secția de traduceri. Nu ne mai văzusem de mult și nu mai știam nimic unul despre altul. În timpul zborului spre Viena am aflat despre ea că trăia în Canada, împreună cu o fostă colegă de-a mea de la revista “Drita”, ultima directoare a editurii “8 Nëntori” și ultima ei șefă, Frida Idrizi. Tot atunci am mai aflat că bărbatul cu chelie de lângă ea, căruia m-a prezentat, era o cunoștință a ei. Doar că nu era adevărat. La Viena, din inerție, am rămas împreună la o cafea și tot atunci am aflat că întâlnirea Verei cu bărbatul acela fusese la fel de întâmplătoare ca și întâlnirea mea cu ea și că nici nu se cunoșteau. În timp ce ne beam cafeaua, Vera a deschis discuția despre romanul meu “Pielea de câine”. Ea mi-a declarat că romanul îi plăcuse mult și că ar fi vrut să-l traducă în engleză. M-a întrebat dacă sunt de acord. Ca să fiu sincer, nu cunoșteam aptitudinile Verei la traducerea literaturii artistice, nu știam ca ea să fi tradus vreo asemenea carte. Totuși, mai mult ca să n-o refuz, i-am spus că, dimpotrivă, nu am nicio problemă, dar nu am ezitat să-i dau un sfat și anume să nu se apuce de treabă până nu va găsi și o editură. Cu toată bunăvoința Verei, proiectul acesta nu s-a realizat. Mai târziu, de traducerea în engleză a romanului s-a arătat interesată o albano-americană, d-na Eralda Lameborshi. În prezent, d-na Lameborshi predă literatură comparată la “Stephen F. Austin State University”, din Texas. Într‑o zi, am primit de la ea un e-mail prin care își exprima cele mai distinse aprecieri pentru romanul meu, dorința de a-l traduce în engleză și-mi cerea aprobarea. Desigur că am fost de acord, ba chiar, la cererea ei, am semnat și un contract formal. Doamna Lameborshi, pe care nu am putut-o întâlni niciodată, dar cu care am comunicat prin internet, mi-a spus că deja tradusese două capitole din carte, pe care le-a trimis unei edituri universitare. Mai apoi a tradus și eseul meu “Un vis european între Al Pacino și Kavabata”, pe care-l găsise singură și pe care l-a prezentat unei reviste pentru publicare. Numai că ambele tentative ale ei nu s-au finalizat. Oricum ar fi, profit de ocazie pentru a-i mulțumi din inimă. Lăsând la o parte toate acestea, a fost o șansă reală pentru mine cunoștința din acea zi cu dl Shpëtim Telegrafi. Înainte de a ne ocupa locurile în avionul pentru New York, el mi-a dat o carte de vizită.

Luându-i cartea de vizită, nici prin cap nu mi-a trecut că aveam s-o folosesc foarte curând în cazul unei crize acute, cum îi spun medicii. La două-trei zile după ce am ajuns, în vreme ce-mi făceam plimbarea din zori împreună cu Lili pe bulevardul de pe țărmul oceanului, am urinat cu sânge. Pe moment nu am avut nicio durere, ba chiar nici nu mi-a venit să cred, bănuind că mă înșeală ochii. Nu i-am spus nimic lui Lili. Câteva minute mai târziu am urinat din nou și iar cu sânge, deci simțurile nu mă înșelaseră. Pentru că nu aveam dureri, nu mi-am făcut prea multe griji și nici acum nu i-am spus lui Lili, dar când am ajuns acasă eram destul de speriat. Era încă foarte devreme. Îngrijorat și fără a o anunța pe Lili m-am dus la computer: am vrut să văd ce înseamnă să urinezi cu sânge. Am găsit fel de fel de interpretări, ajungând până la cancerul la rinichi. Ca să fiu sincer, am fost panicat și gândul mi s-a dus volens-nolens la doctorul Shpëtim, pe care-l cunoscu­sem doar cu câteva zile în urmă. Nu-mi amintesc dacă l-am sunat la telefon sau i-am trimis un e-mail, în care i-am explicat situația, care între timp se înrăutățea, căci începuse să mă doară și mă durea din ce în ce mai tare. Fapt este că doctorul Shpëtim mi-a răspuns imediat. Mi-a zis să vin la clinica unde lucra pe la ora douăsprezece. Clinica res­pec­­tivă se afla în Man­ha­ttan. Secția de poliție unde lucra Dorian se afla tot în Manhattan, așa încât nu i-a fost greu să ne ducă pe mine și pe Lili la clinică. Nu voi uita niciodată grija pe care mi-a arătat-o omul acela atât de nobil. Îndată ce l-au anunțat, a venit în sala unde-l așteptam și mi-a spus să-l urmez în salonul unde își consulta pacienții. Apoi mi-a mai făcut o eco­grafie la rinichi. Am aflat că era vorba despre pietre la rinichi, una dintre ele se dusese pe canalul urinar, ceea ce-mi dădea durerile acelea. El și-a dat seama că mi-e teamă și, ca să mă calmeze, mi-a spus în glumă că nu trebuie să-mi fie frică, o să sufăr puțin, dar n-o să mor! Și, înainte de a pleca, mi-a dat două cutiuțe pline cu tablete.

Îndată ce am ajuns acasă, durerile au dispărut după ce am luat pastilele conform sfaturilor lui. Spre seară, când practic nu mai aveam dureri și nici nu mai urinam cu sânge, am primit un telefon de la el. M-a întrebat cum mă simt și eu i-am spus că foarte bine, pastilele lui mi-au luat durerile cu mâna și nici nu mai aveam probleme la urinare. Totuși, el mi-a dat un sfat: dacă voi mai avea dureri, să umplu cada cu apă caldă și să stau în ea. Iar dacă-mi va fi mai rău, a doua zi să vin din nou la el, la clinică. Dar nu a fost nevoie. După acest episod, n-am mai avut niciodată probleme de felul acesta, totuși am păstrat încă o vreme pastilele rămase. Acesta a fost primul motiv care m-a făcut să merg la clinica din Manhattan. Și spun asta deoarece, un an mai târziu, m-am dus din nou acolo. După un control și analize de prostată făcute în Albania, au apărut unele dubii și, sfătuit de vechiul meu prieten, doctorul Nestor Therecka, am fost din nou la clinica din Manhattan, la Shpëtim Telegrafi. Acesta a fost din nou gata să mă ajute și m-a însoțit la un coleg de-al lui din clinică, medic american specialist în boli de prostată.  Acesta m-a consultat, s-a uitat la analizele făcute în Albania și m-a liniștit definitiv: starea prostatei mele era normală, dacă țineam cont de vârstă. Țin minte că la această a doua vizită la clinica din Manhattan m-a însoțit Elda. Dincolo de problemele de sănătate, cea mai frumoasă amintire cu doctorul Shpëtim ține de o altă vizită, de data aceasta fără legătură cu clinica din Manhattan. O vizită acasă la el, unde m-a invitat la prânz împreună cu Lili. Doctorul locuia într-un cartier cu ștaif al New York-ului, cartier de oameni bogați, în zona numită Upstate. Ne-am întâlnit la clinica lui din Manhattan, de unde ne-a luat cu mașina și am mers în Upstate. Un cartier liniștit, plin de verdeață, împădurit. Mașina s-a oprit în fața unei vile cu etaj, cu un garaj mare alături, tipic american. Acolo ne-a întâmpinat soția doctorului, cu care Lili s-a împrietenit foarte repede. Ba chiar, după masă, femeia a invitat-o pe Lili să viziteze vila. Se înțelege că Lili a fost uluită. După amiază, au venit pentru a ne lua acasă Dorian și soția lui, Irina. Gazdele noastre au insistat ca ei doi să rămână la masă și, ce e drept, cei doi nu au făcut prea multe mofturi. Înainte de a pleca, în semn de mulțu­mire, Dorian i-a dat doctorului ceva, ceva ce acesta a apreciat mult. Cred că ar trebui să mă opresc la acel “ceva” atât de apreciat de doctor. Fiul meu, ca toți ofițerii poliției din New York, avea un număr fix de carduri, de folosință anuală, de forma unei cărți de vizită. El putea să le dea membrilor de familie sau unor cunoștințe, pentru a le folosi. Cum și de ce? Pentru a le prezenta altor polițiști, în cazul în care erau opriți de aceștia pentru contravenții, de fapt pentru încălcarea unor reguli de circulație, parcări nepermise etc., și așa să evite amenzile. Oricât ar părea de ciudat, e pur și simplu real. Când i-am povestit despre asta unui prieten german, nu i-a venit să creadă. Căci nu orice vine din America pare logic în Europa. Nici acest semn de solidaritate în marea familie a polițiștilor din New York, care seamănă mai curând cu un privilegiu de castă. Iată de ce doctorul Shpëtim a apreciat atât de mult cardul pe care l-a primit de la Dorian.

Notă: Fragmentul face parte din volumul cu același nume, apărut la Editura Toena din Tirana în acest an. Publicarea lui se face prin prin bunăvoința directorului editurii, dl Bujar Hudhri. 

Traducerea: Marius Dobrescu

Series Navigation<< Dr. Dan Toma DULCIU, Viena: Nenea Iancu, târât în instanță de cămătari sau despre năravurile presei de scandalO inițiativă interesantă: „Cartea de carantină” >>