Emanuil Gojdu – un mare filantrop

Share

Ca fiu credincios al Bisericii mele laud Dumnezeirea, căci m-a creat Român. Iubirea ce o am față de Națiunea mea neîncetat mă face să stărui în faptă pentru ca și după moarte să pot erumpe de sub gliile mormântului spre a putea fi purure în sânurile Națiunii mele.
(Din cuvântarea lui Emanuil Gojdu la împlinirea vârstei de 60 de ani)

Deoarece anul acesta, 2020, este declarat de către Biserica noastră ca an comemorativ al filantropilor ortodocși români, ne propunem în acest număr să ne oprim asupra unui mare filantrop al secolului al XIX-lea, Emanuil Gojdu.

Născut la Oradea, în 9 februarie 1802, Emanuil Gojdu se trăgea, după tată, din vestitul oraș Moscopole (am arătat în numerele anterioare ale revistei noastre cum, datorită distrugerilor sistematice ale orașului în a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea, foarte multe familii macedoromâne și-au găsit refugiu în Țările Române și Imperiul Habsburgic). În orașul natal, tânărul Emanuil a urmat școala primară română ortodoxă, liceul romano-catolic (în teritoriul de peste munți nu existau licee ortodoxe până la înființarea lor, la mijlocul sec. al XIX-lea, de către Sf. Ier. Andrei Șaguna, Mitropolitul Ardealului) și facultatea de Drept (1820-1821). Facultatea a continuat-o la Pojon (Bratislava, 1821-1822), pentru a o finaliza la Pesta, unde și obține diploma de avocat, în 1824. Aici cunoaște efervescența tinerilor patrioți români, aflați la studii, și leagă o strânsă prietenie cu studentul Atanasie Șaguna (viitorul mitropolit Andrei). Încă din primii ani de avocatură se arată foarte atașat cauzei românești, sprijinind tipăriturile noastre la Tipografia Universității din Buda. În 1825, avocatul român Teodor Șerb din Pesta, într-o scrisoare către Moise Nicoară, îl caracteriza pe Emanuil Gojdu ca unul căruia îi putea “da crezământ”, fiind “Român din Oradea Mare, bărbat cu bune temeiuri și cătră Români, tare învăpăiat”.

Pe de altă parte, tânărului Emanuil îi sunt recunoscute calitățile avocățești, impunându-se în barou. Pledoariile sale, publicate în presa de specialitate, devin modele pentru studenții facultăților de drept din Pesta și Pojon. De asemenea, a fost primul care a avut curajul să-și redacteze acțiunile în limba maghiară și nu în latina utilizată până atunci (Pesta și Buda, 1826) – pentru aceasta rămâne în istoria dreptului maghiar și a celui austriac. Recunoașterea meritelor sale i-a asigurat, în timp, funcții și responsabilități ca deputat, comite suprem, consilier la Curtea de Casație și un loc în Casa Magnaților (forul legiuitor suprem).

În 1829, prin revista Biblioteca Românească din Buda, face un apel către ,,străluciții boeri a Țării Românești și a Moldaviei” spre a trezi în ei “un foc sfânt patrioticesc cătră Limba noastră cea mu­mească”, spre a-i determina să ajute la scrierea și tipărirea cărților românești; în 1848, semnează Programul politic al adunării din Pesta, prin care se cerea, între altele, ca în toate bisericile și școlile noastre să se folosească neîngrădit limba română, iar în 1861 este membru fondator al Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA).

În 4 nov. 1869, își întocmește testamentul, prin care întreaga sa avere este lăsată “națiunii române de origine ortodoxă din Transilvania și Ungaria”, în administrarea Bisericii Române din Transilvania. Aceasta, prin casieria Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu, urma să asigure funcționarea și îndeplinirea scopului fundației ce se înființa: sprijinirea studenților merituoși români din Transilvania, a preoților și învățătorilor săraci, a familiilor numeroase și a bătrânilor. După moartea sa, în 3 februarie 1870, fundația începe să funcționeze, administrată fiind, conform dorinței testamentare, de președinte – Mitropolitul Ardealului, doi vicepreședinți, Episcopii de Arad și Caransebeș, și trei membri laici. De la înființare și până la Marea Unire, au beneficiat de burse Gojdu nu mai puțin de 4.634 tineri, între care: Victor Babeș, Octavian Goga, Silviu Dragomir, Valeriu Braniște, Ioan Lupaș, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, pr. Dumitru Stăniloae, Constantin Daicoviciu etc. 

Datorită vitregiilor vremurilor, fundația și-a întrerupt activitatea în 1952, prin naționalizare de către statul maghiar. Deși a fost reînființată în 1996, nu își poate atinge scopul, datorită înțelegerilor politice, mai presus de interesul național. Doar o mică parte din averea fundației a fost recuperată (în Țară – două case la Oradea și un spital la Cluj-Napoca, iar în Ungaria –  un apartament, unde funcționează o capelă a Bisericii Ortodoxe). Cu toate acestea, faptele marelui filantrop Emanuil Gojdu și dragostea lui pentru Neamul său românesc rămân în memoria noastră și sunt pilde pentru cei de astăzi. De aceea, în data de 3 februarie 2020, în catedrala mitropoli­tană din Sibiu a fost săvârșit un parastas la împlinirea unui veac și jumătate de la trecerea sa la Domnul, iar în 16 februarie, a fost pomenit în toate bisericile din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului.  

Veșnică să-i fie pomenirea!

pr. Gruia-Mihail Zamfirescu
Bis. Izvorul Tămăduirii – Mavrogheni, București

(Mulțumim pe această cale doamnei Maria Berényi, neobosit cercetător al izvoarelor românești din capitala Ungariei, a cărei carte Viața și activitatea lui Emanuil Gojdu 1802-1870 a fost sursa de inspirație a autorului acestor rânduri.)

Series Navigation<< Legenda din jurul unei biserici seculare„Viața este frumoasă când există oameni care se ajută, văd lumină și speranță” >>