Dr. Dan Toma DULCIU, Viena: Nenea Iancu, târât în instanță de cămătari sau despre năravurile presei de scandal

Share

Moto: ”Ești mâncat de cămătari
Cum e lemnul vechi de cari
Și țara plină de coțcari”
I.L. Caragiale, Un amic înecat în datorii

Suntem în vara anului 1894. Un proces curios face înconjurul Europei: dramaturgul  I.L. Caragiale este chemat în sala pașilor pierduți de un creditor, de fapt un cămătar, căruia scriitorul îi ceruse în urmă cu 19 ani un împrumut modest: 70 de franci. Ce se întâmplase de fapt? În anul 1875, în plină tinerețe neprevăzătoare, pe când  experiența sa de om de afaceri era ca și inexistentă, semnând un bilet la ordin, Nenea Iancu se lega, cu destulă ușurință, să plătească o dobândă de 14 franci pe zi. Uitând sau tratând cu indiferență contractul bancar pe care tocmai îl încheiase, acesta totuși conștientizează imprudența comisă și, printr-un onest gest de debitor corect, achită integral împrumutul datorat cămătarului, oferindu-i suma de 140 de franci. În acest fel, Caragiale considera că angajamentul pecuniar s-a stins, chiar cu asupra de măsură. Dar iată că, infamul creditor, având la mână pitacul doveditor, îl cheamă pe Nenea Iancu în justiție și, profitând de calitatea acestuia de rentier pricopsit cu o moștenire fabuloasă, venită de la „Momuloaia”, îi solicită, nici mai mult, nici mai puțin, conform unui calcul uzual al anuităților compuse, suma astronomică de 160.000 de franci! I.L. Caragiale se apără, invocând excepția dezlegării de obligație prin plata datoriei, cerând inadmisibilitatea acțiunii. Procesul a început în data de 29 august 1894. Și va fi câștigat de pârâtul fals debitor, dreptatea ieșind la suprafață precum untdelemnul!

Povestea anecdotică a tardivei revendicări de cămătar face însă deliciul presei la București, dar mai ales la Viena, unde faima scriitorului era în ascensiune. Caraghiozl@cul situației bietului Caragiale dă ocol prin paginile ziarelor din capitala Austriei, din provincie și chiar din Polonia: Neues Wiener Abendblatt,  Salzburger Wolksblatt, Deutsches  Wolksblatt, Linzer Tages Post,  Insbrucker Nachrichten, Leitmeritzer Zeitung, respectiv Kuryer Lwowski. Foarte ciudat este faptul că ecoul acestei modalități de calcul a amortismentului și a dobânzii, după o rețetă de înmulțit banii, mai ceva decât  minunea biblică de la Marea Galileei, supraviețuiește trei ani mai târziu în Grazer Tagblatt, respectiv în Marburger Zeitung, demonstrând faptul că narațiunea încă nu își epuizase caracterul senzațional, că pomenirea numelui dramaturgului român îi potența și mai mult valoarea de știre de prima pagină.

I.L. Caragiale devenea prin acest proces și mai renumit în capitala valsului, el, care cunoscuse la rândul său strălucirea Vienei cu mulți ani înainte. Astfel, la 1 aprilie 1879, de Paște, la invitația deloc filotimului Titu Maiorescu, ceea ce înseamnă pe cheltuiala acestuia, șarmantul tânăr dramaturg, al cărui debut triumfal pe scena Teatrului Național din București, la începutul anului, îi atrăsese fluierături energice la galerie, asistă la spectacolul  „Visul unei nopți de vară”, de W. Shakespeare, piesă de rezistență, pusă în scenă laBurgtheater, locul unde peste câțiva ani va străluci Agatha Bârsescu. Așadar, Familia Maiorescu, însoțită de invitatul ei de onoare, achită 12 galbeni, precum cei cu dare de mână, la luxosul Grand Hotel, cel mai modern și scump spațiu de oaspeți al capitalei, aflat pe Kärnter Ring la nr.9, având  nu mai puțin de 300 de camere, 200 de băi, lift și birou poștal-stație telegrafică la parter, care va să zică trăseseră la „un han mai bun, casă în care mîn călătorii mai ciopliți”, după lămuririle Dicționarului Scriban!

Dramaturgul va mai poposi la Viena încă de două ori, în anul 1887, în 17 februarie și 7 aprilie, fiindcă îi găsesc numele în lista zilnică de călători (publicată în jurnalul Fremden-Blatt Wien), cazându-se întotdeauna la Hotelul Műller, de pe Graben str., însoțindu-și numele, în registrul de oaspeți, cu onorabilul titlu de „rentier”. Care să fie oare motivul repetatei sale prezențe la Viena? Să fie o dovadă a dragostei sale pentru muzica simfonică sau alte griji îl aduc aici? Să presupunem totuși că ar fi niscaiva cauze nobile: este anul în care scriitorul acceptă să facă parte din  AsociațiaPrietenii lui Richard Wagner”, ramura din București a „Wagner-Vereindin München.

Când ziariștii o iau razna rău de tot

O poveste hazlie, apărută în ziarul vienez Ostdeutsche Rundschau  din 28 august 1902,  avându-l din nou ca erou pe Nenea Iancu, arată faima de care se bucura personalitatea lui Caragiale la începutul secolului XX, el devenind încă o dată subiect de presă, cu iz anecdotic, aducător de cititori, dar demonstrează totodată cât de superficial poate fi un jurnalist, căutând cu tot dinadinsul teme copioase, senzaționale. 

Amintind de combinația inedită dintre talent, cârnăciori, bere și vin, redactorul acestui ziar îl evocă pe autorul dramatic român drept un exemplu ilustrativ. În paginile amintite se afirmă, literalmente, că maestrul Caragiale, observând că„randamentul operei sale literare nu a fost suficient pentru a-l face independent de alte munci, a preluat conducerea cârciumii „zum Gambrinus “ la Viena (?). Dacă nu este ocupat cu scrisul, mai spune fantezistul jurnalist, îl puteți vedea acolo în cârciumă,  în rolul de ospătar care își delectează clienții sau pentru a supraveghea din interior activitatea afacerii sale”.

Ca o dovadă că activitatea din cârciumă nu este rușinoasă, el aduce în atenția cititorilor următoarea întâmplare: „În luna noiembrie, anul trecut, a fost montată o nouă comedie la un teatru vienez. La sfârșitul piesei, spectatorii vor să îl audă pe autor, care le spuse scurt și clar: Doamnelor și domnilor, vă mulțumesc și sper că îmi veți dovedi aprecierea Dvs. pentru eforturile mele. Fiți invitații mei la Berăria Gambrinus. Desigur, succesul a fost deplin, fiindcă toate saloanele berăriei au fost neîncăpătoare”.

Jurnalistul, al cărui nume nu îl cunoaștem, din păcate, mai spune: „un alt scriitor român, pe nume Gherea, își mărește veniturile având un bufet gestionat de el în Gara Ploiești”, astfel că renumele său este mult depășit de excelenta sa bucătărie, adaugă jurnalistul.

Răsfoind presa austriacă a vremii, găsesc această poveste a Berăriei Gambrinus, precum și a invitației publicului de a trece din sala de teatru în saloanele berăriei și în alte ziare, tipărite anterior, care, spre cinstea lor, nu îl plasează pe Caragiale la Viena, ci la București, precizând că este vorba de comedia „O scrisoare pierdută”: Agramer Zeitung din 6 nov., p.6, Neues Wiener Journal din 7 nov. 1901, p. 8, Teplitz Schönauer Unzeiger, 11 nov.1901, p.6  sau  Arbeiter Zeitung, din 1 decembrie 1901, p.5.

Întâmplarea privitoare la generozitatea lui Cara­giale, Berăria Gambrinus și Teatrul Național din București a apărut, de altfel, și în ziarul Pester Loyd, de la Budapesta, din 5 nov. 1901, p.6, cu localizarea corectă a subiectului.

Din păcate, această poveste are și un înțeles amar: tematica operelor dramaturgului nu interesa presa, ci mai degrabă aspecte factuale, după o rețetă clasică de mărire a tirajului: combinarea voită a numelui unui personaj faimos al vremii cu întâmplări picante din viața sa!

Series Navigation<< Medalii pentru Norvegia obținute de o micuță kosovarăProză albaneză de azi – Fatos Kongoli: Capitolul Americii >>