Culele balcanice și pitorescul lor

Share

Cei care au vizitat nordul Albaniei pot mărturisi că peisajul ar fi incomplet fără culele muntenilor de aici. Stinghere, ridicându-se ici și colo prin satele care au început să se modernizeze, ele reprezintă un martor tăcut al vremurilor în care autoritatea statului nu ajungea pe aceste melea­guri, iar dreptatea stătea de multe ori în cătarea puștii.  

Arhitectura acestor fortificații s-a adaptat întotdeauna reliefului, materialelor locale de construcție, timpului istoric și statutului social al proprietarilor. Prezente nu doar în Albania, ci și în alte țări ale peninsulei Balcanice, precum Serbia, Bulgaria și România, ele au avut, în egală măsură, un rol de apărare, dar și de locuință, de adăpost pentru vite și depozit de alimente și furaje. Așadar, în istoria sistemelor defensive, regiunea Balcanilor se distinge prin acest tip de construcție, devenită obiectiv muzeistic și de interes turistic. Etimologia turcească kule, ce se traduce prin turn, atestă dominația și influența otomană de-a lungul secolelor în viața socială și politică a Peninsulei, deși unii cercetători cred că originea culelor se află în Afganistan și Iran. Culele (kulla, alb.) sunt clădiri înalte ca niște turnuri, cu două-trei caturi, diferite totuși de la țară la țară, cu rol de locuință întărită, punct de veghe sau adăpost pentru izolarea indivizilor căzuți sub blestemul vendettei (gjakmarrja), în cazul albanezilor. Cu pereți groși din piatră, cu ferestre mici și metereze, o  singură intrare puternic întărită, la nivelul parterului, cu numeroase ascunzători, culele aveau rolul de a-i apăra pe cei care locuiau sau se izolau aici. La albanezi, parterul era folosit pentru depozitarea proviziilor necesare familiei, mai ales la vreme de iarnă, dar și ca adăpost pentru animale. În România,  acestea aveau mai mult aspectul unor case înstărite, adaptate pentru locuire permanentă și apărare, ambele stiluri de fortificație trebuind să facă față (și) agresiunilor exterioare. Existența foișorului, a cerdacului sau prispei, a fântânii în beci la unele cule din România face diferența între ele și culele din Balcani, la care o parte din aceste spații nu există. Culele românești din Gorj, Mehedinți, Vâlcea, Dolj, Olt, Argeș și Teleorman (sec. XVII-XVIII) au aparținut marilor familii feudale și au avut rolul  de a apăra avutul și viața membrilor acestora în fața atacurilor tâlharilor turci de peste Dunăre, dar și împotriva propriilor supuși care se răzvrăteau.

Referitor la  culele din nordul Albaniei, mai trebuie spus că multe dintre ele sunt obiective de interes istoric, figurând pe lista monumentelor aflate în atenția Ministerului Culturii de la Tirana, că majoritatea sunt nelocuite și unele chiar abandonate de-a binelea. Guvernul albanez face eforturi deosebite pentru a conserva aceste adevărate relicve istorice, parte a moștenirii culturale a acestui popor. Turiștii care se aventurează pe aceste meleaguri trebuie să mai știe că, în cazul în care au șansa de a vizita o astfel de culă sau vor fi oaspeții unei familii de munteni, se vor bucura de tratamentul special pe care-l au musafirii în casa care aparține, conform unui vechi proverb, „oaspetelui și lui Dumnezeu”.

Maria Oprea

Series Navigation<< „Viața este frumoasă când există oameni care se ajută, văd lumină și speranță”Albanezi în lume: „Sunt mândră de mine”, mărturisește Amelia Kurti >>