Proză albaneză de azi: Vath Koreshi (1936-2006), Cișmeaua arhitectului

Caravana a ajuns la Çemberlitash. Arhitectul coborî de pe cal, un murg ager cu coama neagră, cu care făcuse ultima parte a drumului, aceea dintre Yk Yzedin până acolo, la Istanbul. Înainte de a urca în trăsură, își dezmorți brațele și privi Turnul Observatorului, apoi Aya Sofia, mai departe Topcapî și tot așa până dincolo de geamiile cu cupole și minarete subțiri, ce se înălțau în lumina înșelătoare a serii. Osteneala îl cuprinsese subit și-și spuse că, uite, încă puțin și va simți din nou, după atâta vreme, mireasma dulce a casei.

Dar simți că i se întâmplă ceva ciudat: în vreme ce se dezmorțea și se lăsa pradă visului, îl cuprinse o senzație nemaiîntâlnită până atunci! Un fel de teamă, ceva asemănător cu sentimentul acela pe care îl ai când te scoli din somn și ți se pare că totul, dar absolut tot ce te înconjoară, îți e străin. Părea că intrase într-un loc necunoscut, plin de cotloane și ascunzișuri. Dar a fost numai o clipă! Doar o clipă, își spuse ușurat, căci simțea cum își revine. Poate că fusese din cauza răcoarei amurgului. Din cauza lui i se păruse că tot ce-l înconjoară era străveziu și aerian. Și tot din cauza lui, clădirile din Istanbul îi păreau o grămadă de nori aurii dintr-un oraș necunoscut, sclipind sub ultimele raze ale soarelui.

Simțind cum treptat îi dispare senzația neplăcută, ieși spre Nishan Tash, apoi zări Podul Galatei, Geamia Albastră și, în promontoriul care ieșea din Beshiktash spre mare, Yskydar. În zona aceea a Istanbulului se simțea ca acasă și nu-i mai păsa că nu-l întâmpină nimeni! Dar, odată ajuns aici, îl cuprinse din nou senzația aceea stranie care-l chinuise fără vreun motiv în seara aceea.

Și totuși, la fel ca mai-nainte, nu era nimic schimbat. Când trăsura ocoli piața Geamiei Porumbeilor, iar în față îi apăru decorul cunoscut atât de bine, simți că starea de rău îi revine! Din nou îi părea totul străin! Chiar și Geamia Albastră, cu cupolele și minaretele ei zvelte, părea alta! Da, geamia pe care o proiectase cu mâinile lui și care-i crescuse sub ochi vreme de șaisprezece ani la rând! Și ea îi părea, precum totul în jur, străină și îndepărtată! Asta îl făcu pe arhitect și-și înghită un nod și să-și spună că e primul semn de boală.

Spera că totul avea să-și revină la normal odată ce va intra pe poarta casei sale, o poartă cu boltă înaltă, pe care o proiectase chiar el și care părea că se încruntă atunci când pleacă și că râde veselă când îl zărește întorcându-se, mai ales după o despărțire atât de lungă. O expresie omenească, de ochi care văd și de inimi care simt, avea nu numai poarta, ci orice altceva în curtea lui. În voioșia ei, părea că vorbește și râde cu curtea, cu odăile luminoase, cu acareturile și cu sălile de oaspeți, cu toate, cu toate. Abia aștepta ca trăsura să intre pe poartă, ca roțile să nu se mai învârtă zgomotos, iar potcoavele cailor să nu mai lovească scânteind caldarâmul.

Dar, când ajunse acolo și se găsi sub bolta înaltă, când canaturile mari și grele se deschiseră și în fața ochilor i se deschise curtea imensă, văzu că totul e nemișcat și nimeni nu-l așteaptă cu bucurie, așa cum crezuse. Mai mult decât atât, avea impresia că toate acestea erau mai mult decât nepăsătoare, mai mult decât reci și străine: poarta, curtea, fântâna din mijlocul grădinii și servitorii, ieșiți să-l întâmpine.

– Cu mine se întâmplă ceva ciudat, îi spuse soției, după o tăcere îndelungată.

Cinase, apoi făcuse o baie bună ca și când ar fi vrut să îndepărteze toată osteneala strânsă pe drum, stătuse o bucată de vreme alături de ea pe divanul încrustat cu sidef, alinându-se după o despărțire atât de lungă și, pentru că mai aveau multe să-și spună, se ridicaseră și se duseseră în odaia cu sofale albe. Acolo, unul lângă altul, el cu o tunică țesută în aur pusă pe umeri, ea cu o rochie groasă trandafirie, ce-i scotea în relief ceafa albă și frumoasă, cu părul negru, bogat.

– Am impresia că sunt străin, zise.

O privi cu coada ochiului, curios ce expresie va avea chipul ei după ceea ce-i spusese, și avu impresia că buzele femeii schițaseră un zâmbet abia perceptibil.

– Parcă ai alt aer, îi răspunse ea aproape în șoaptă.

Aha, exclamă în sinea sa arhitectul. Iată de ce fusese atât de rece cu el, aproape să nici nu-l primească în pat!

Târziu, când dormeau cu toții, iar femeia îl lăsase singur de ceva vreme, stând în ceardac, în vreme ce privea pierdut spre Yskydar și număra felinarele vechiului cartier ce clipeau somnoroase pe străduțe, își aminti de expediția din care tocmai se întorsese. Fusese o expediție ciudată, alături de mulți dintre cei mai învățați oameni ai împărăției, cu sultanul Bayazid în frunte și însoțiți de garda imperială. Împreună cu toți aceștia străbătuse un drum cumplit de lung și de anevoios. Un convoi de oameni tăcuți, adânciți în gânduri, înaintând cu greu pe drumul acela nesfârșit. O expediție fără zarva și agitația expedițiilor militare care porneau după pradă; locul generalilor, ofițerilor și ienicerilor era luat de arhitecți, geografi, istorici și fel de fel de alți specialiști care se ocupă cu drumurile, porturile și construcțiile din orașe. Padișahul nu avea în dreapta sa vreun strateg al armatei, ci chiar pe el, pe Arhitect. Iar el nu avea altceva în cap decât proiecte de construcții. Voiau să construiască un port mare într-un golf al Mării Ionice, undeva lângă Vlora, cel mai vestic punct al peninsulei. Proiect ținut, cine știe din ce motive, strict secret încă de la plecare și până aici, în apropierea munților de pe coastă, care abia se zăreau în lumina albăstruie ce-i învăluia. Apropiindu-se de golf, Padișahul s-a aplecat spre el și i-a dezvăluit marele secret: vor construi un port, de unde ordia va putea traversa marea pentru a invada țărmul de vizavi!

Trezindu-se, soția veni din nou la el.

– Nu mi-ai spus, ce s-a întâmplat de stai aici și te frămânți?

– Nu mi-e clar nici mie, zise Arhitectul. Dar s-a întâmplat să văd satele acelea…

Văzuse satele din ținutul în care fusese, de peste mări și țări. Văzuse casele lor de piatră, cu acoperișuri din plăci de granit, cocoțate pe coasta munților. Nu mai întâlnise niciodată locuri atât de singuratice și de sărmane. Și încă ceva. Nu-i spusese niciodată ceea ce avea să-i spună acum. Nu crezuse vreodată că va veni ziua când îi va mărturisi ceva ce uitase chiar și el. Căci el, da, e chiar din părțile acelea! Ea nu-i cunoștea rădăcinile familiei, dar uite că acum el i-a dezvăluit tot. Călătorind printre satele de acolo simțise ceva asemeni unui tremur lăuntric. Un strămoș de prin acele locuri plecase în urmă cu trei-patru generații la Istanbul. Înainte ca ea să-i intre în casă ca mireasă, la el se mai vorbea încă despre traista de lână a strămoșului și despre fluierul pe care-l adusese cu el. Ajungând acolo, revăzuse parcă prin ceață chipul oierului de altădată, al străbunicului lui, și i se păruse că-l și vede, urcând coasta de munte în urma oilor!

– Nu am putut să-mi reprim dorința, îi spuse soției și-și căută o poziție mai comodă pe sofa. Am vrut să văd unde e satul străbunului meu. S-a întâmplat să ajung aproape, la nici patru-cinci ore călare de locul unde e. Și m-am dus. M-a însoțit o gardă puternică, chiar dacă am vrut să merg ca un om obișnuit. Mi-au pregătit un grup de călăreți și, cu ei în urma mea, am urcat spre satul dintre munți. Mi se strângea inima, nu știu de ce. N-am văzut niciodată locuri atât de pustii, care-mi păreau și mai pustii auzind în urmă tropotele și vocile oamenilor din gardă. Sătenii pe care-i întâlneam pe drum se fereau de noi. Eu îi strigam și le spuneam că sunt unul de-al lor, dar ei se făceau nevăzuți. Lucru care mi s-a-ntâmplat chiar și când am ajuns în satul străbunului meu. Era într-o fundătură adâncă, unde, înconjurate de lanțul de stânci înalte, se aflau casele lor cenușii cu câteva ogoare și livezi în jur, cu garduri de nuiele și câteva animale care pășteau pe o pajiște săracă. Foarte aproape se auzea o cădere de apă, care se rostogolea vuind într-o râpă adâncă.  Copiii și femeile se ascunseseră, dar ne-au ieșit înainte câțiva bătrâni cu cojoace mițoase și niște fesuri albe și înalte pe cap. Ne-au dat binețe și ne-au urat bun venit, fumând din ciubuc și căznindu-se să priceapă ce vânt ne adusese cu așa alai după noi. Çatallbash pasha, care conducea grupul de călăreți, le-a spus că l-au adus pe unul de-al lor și a arătat spre mine. Ei au zâmbit când m-au văzut înconjurat de călăreți înarmați  și au socotit că râdem de ei. Mă priveau ca și când s-ar fi așteptat ca Çatallbash pasha să le spună c-aș fi sultanul însuși, în vreme ce eu rămăsesem cu gura căscată, călare pe cal unde eram. Dar acesta era adevărul-adevărat, eu eram unul de-al lor și, la sfârșit, când s-au convins de asta, au schimbat priviri cu subînțeles între ei, după care s-au pornit să povestească despre strămoșul meu. Îi pomeneau des numele și asta pentru că unul dintre nepoții lui ridicase din temelii Istanbulul. Acestea sunt chiar cuvintele lor. După ce au vorbit o vreme despre acest nepot, complet eliberați de teamă, s-au întors către casele ce păreau pustii și au strigat ceva, făcând câteva semne numai de ei știute. Îndată după asta, de acolo s-au revărsat ca ieșiți din pământ femei, bărbați tineri și copii. După ce s-a mai potolit agitația, iar oamenii i-au întâmpinat pe noii-sosiți ca pe niște prieteni, s-a dezvăluit și marele mister: nepotul despre care vorbiseră, cel care construise Istanbulul, eram chiar eu! Au încremenit cu toții când au aflat, iar pe mine m-a impresionat atât de mult acest lucru, încât ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu le venea să‑și creadă ochilor. Și așa am aflat că, pentru ei, eu eram o legendă. Și uite că acum venisem acolo în carne și oase! “Oricine merge sau vine de la Istanbul numai despre tine vorbește, mi-a spus unul dintre bătrâni, sultanul ți-a dat fata de soție și te ține la mare cinste, că i-ai făcut țara grădină, paradis i-ai făcut-o.”

Nu-și mai văzuse vreodată soțul atât de impre­sionat și de uimit. Devenise alt om. Avea altă expresie, pe care i-o simțise îndată ce se lungise lângă el. La început l-a ascultat cu atenție, căci povestea lui era atrăgătoare, apoi simți că se plictisește, lucru pe care încercă să i-l ascundă, căci nu voia să-i strice bucuria cu care povestea. Din când în când își simțea pleoapele grele de somn și rezista cu greu, iar în momentele acelea avea impresia că cel care vorbește nu e soțul ei, ci altcineva, un străin venit de departe. Melancolia lui o neliniștea și ar fi vrut să găsească o metodă cu care să-l abată de la amintirile acelea.

Dar el începu să-i povestească altceva, ceva cu care îi trezi din nou curiozitatea. Oamenii din satul acela îndepărtat îi ceruseră să facă ceva pentru ei. Ceva cu mâna lui, ca fiu al satului ce era. Voiau să aibă o amintire de la el, de la cel care construise împărăția întreagă și o făcuse paradis. Dar ce? Ei nu aveau altceva decât piatră. Dar el nu stătuse prea mult pe gânduri. Își dezbrăcase veșmintele de arhitect împărătesc și ceruse niște straie de-ale lor ca să se apuce de treabă. Avea să le facă o cișmea. Prin mijlocul satului șerpuia un pârâiaș de unde își luau apa. Acolo aveau să aducă un braț de pietre, să le lucreze frumos și să le zidească jur-împrejur. Ceea ce au și făcut în cele din urmă. Cișmeaua a făcut-o chiar el, apoi a cioplit-o și a împodobit-o cu mâinile lui. Și apa a început să curgă prin lăcașul lucrat cu măiestrie, iar sătenii au început să șușotească între ei: Ah, nu putea să facă ceva mai frumos și mai bun ca această cișmea!

Arhitectul știa că puteau să și-o facă și singuri, dar făcută de el era altceva. În pustietățile acelea aveau ceva făcut de el, de omul care înălțase întregul Istanbul și întreaga Turcie! Căci așa vor spune oricui va trece prin satul lor.

– Și ai făcut o cișmea?! îl întrebă ea neîncrezătoare.

– Da, o cișmea mică. Am scris pe o placă de piatră: “Cișmeaua arhitectului” și am băut o gură de apă de acolo.

Traducerea: Mira Skënderi

Series Navigation

<< Nasho Jorgaqi, Dragoste târzie (proză poetică)S-a stins din viață patriarhul dansului albanez >>