Nasho Jorgaqi, Dragoste târzie (proză poetică)

 Spre finalul vieții

Visele se duc unul după altul. Simt mai puțin și înțeleg mai mult. Dorințele pleacă pe nesimțite. Ochii nu mai rețin lumina soarelui. Sângele se răcește. Anotimpurile seamănă unul cu altul. Aud mai des voci cunoscute și mai puține voci noi. Unul după altul prietenii se duc. Nimeni nu mă mai ajută să mă apăr de singurătate. Oare sfârșitul ar putea fi altfel?!

După tine

M-am îndrăgostit de pasul tău atât de mult, că l-am uitat pe al meu. M-am pierdut în liniștea ta, căci cuvintele nu mai aveau sens. După ce te-am întâlnit am fost atât de năuc, încât în jur aveam numai pustiu. Mireasma ta m-a învăluit, așa încât am uitat să mai respir. Până și umbra ți-am iubit-o, fără să-mi închipui că într-o zi doar ea îmi va rămâne. Și mi-am amintit cuvintele poetului: “Atât de aproape ți-am fost, încât lângă alții pier.”

Când…

Când mă pierd în gânduri, când mă predau cu totul muzicii, când mă minunează un peisaj, când mă pierd în amintiri, când mă buimăcește un vis și când mă readuce în simțiri un coșmar, doar atunci mă simt în apele mele.

Fericit și trist

Tot secretul vieții este să rămâi atârnat de speranță. Ea poate fi în tine sau în afara ta. Pe pământ sau în cer. Dar e totuna. O parte nelipsită a vieții. Lipită de sufletul tău, lipită de inima ta. Fericit e cel care o are și trist cel căruia-i lipsește.

Liniștea

În clipele meditației profunde încerc să comunic cu liniștea. Să-i vorbesc pe limba ei. Pe limba veșnică a universului. Ori de câte ori o chem, o simt cum se apropie. Mereu invizibilă, mereu fără chip. Poate coboară din neant, poate iese din paginile cărților, ori poate chiar din sufletul meu. Și așa, pe nesimțite, ne trezim unul în fața celuilalt. Ca doi cunoscuți, ca doi necunoscuți. Așteptând să comunicăm, așteptând să-i înțeleg vorbele, cele mai vechi vorbe de pe pământ.

Doamne…

Doamne, cum s-au prăbușit podurile dintre ei. Punțile care-i ajutau să intre liber unul la celălalt. Dar acum, când podurile s-au năruit, doar horoscopul îi mai ajută să afle ce se mai petrece în sufletul celuilalt. Întrebări fără răspuns.

Libertatea

Doar aici, sus, în vârful acestui munte abrupt, unde norii se aleargă și se iau în brațe, unde vântoa­sele șuieră misterios, iar orizontul sclipește din zare-n zare, sufletul omului se simte liber și dornic de zbor.

Momentul fericit

Iată că am reușit să prind momentul de fericire. Moment care ține cât luminița licuriciului și-i face fericiți pe cei ce se iubesc. L-am prins și l-am strâns la piept. Tremuram de bucurie și de frică să nu-mi scape cumva. Nici nu-l priveam, nici nu-l auzeam. Doar îl simțeam cu o izbucnire de fericire și teamă. Clipa aceea era în mine, iar eu încercam să o păstrez. Și s-a petrecut ceea ce așteptam: brusc, momentul acela s-a pietrificat. La început n-am înțeles ce s-a întâmplat cu mine. Doar acum, după o mulțime de ani, simt că momentul fericit mi-a rămas ascuns într-un colț de inimă.

Am oftat

Tu, cântăreț al munților și câmpiilor, tu, care nici nu știi ce ești în realitate, agricultor sau cioban. Vreau să te întreb de unde ai scos cuvintele acelea pe care le-ai pus în cântec: “Am oftat și a ieșit foc”? Ce flacără arde în tine? Ce dragoste e asta care te pârjolește și te face să scoți văpăi pe gură?

Îmbrățișarea

Eram copil și am devenit bărbat, dar în curtea casei mele un singur lucru nu s-a schimbat: măslinul și mâna-maicii-domnului continuă să stea îmbrățișați. Timpul nu e reușit să-i despartă. Mi-i amintesc mereu așa: el, înalt, cărunt, sobru, ea unduitoare, ageră, verde și plină de farmec. Mereu nedespărțiți, zi și noapte, în ger și în caniculă. Mereu prinși unul de celălalt, în vânt și în ploaie, iarna și vara. Mereu îmbrățișați, din rădăcini până în vârf. Cum de n-au ostenit, cum de nu s-au plictisit unul de altul?! Ce forță face ca anii să treacă și ei să rămână-n picioare?! De unde până unde iubirea asta vegetală, ce-mi trezește atât de duios imaginea îmbrățișării omenești?!

În românește: Mira Skënderi

Series Navigation

<< Ismail Kadare: Portretul artistului la tinerețe, versiunea albaneză*Proză albaneză de azi: Vath Koreshi (1936-2006), Cișmeaua arhitectului >>