Liga de la Prizren și pericolul ciopârțirii teritoriilor albaneze

Despre apariția, evoluția și însemnătatea Ligii de la Prizren am scris în numărul trecut al revistei noastre. Evenimentul a fost un puternic semnal dat puterilor europene despre trezirea conștiinței naționale a albanezilor și năzuința lor de a avea propriul stat. Întâlnirea, la 10 iunie 1878, la Prizren, în geamia Bajrakli, a unor înalți funcționari otomani de etnie albaneză, alături de mari proprietari și clerici musulmani locali, a avut drept lozincă păstrarea granițelor imperiului și, implicit, împiedicarea statelor balcanice nou-înființate să revendice părți din teritoriile locuite de albanezi. Întâlnirea din 10 iunie 1878 a fost, de fapt, actul de naștere al Ligii.

Dar, înainte de a analiza poziția inițială a conducerii Ligii față de integritatea frontierelor otomane, va trebui să ne referim în câteva cuvinte și la situația de la care s-a plecat în 1878. În urma războiului ruso-turc din 1877-78, trupele țariste au reușit să pătrundă adânc în Peninsula Balcanică în direcția capitalei otomane și să amenințe cu ocuparea ei. Sub această amenințare, Înalta Poartă a fost obligată să semneze Tratatul de la San-Stefano, care acorda independență deplină Serbiei, Muntenegrului și României. În pivința provinciilor cedate de otomani, tratatul acorda o serie de teritorii cu populație majoritar albaneză Serbiei, Bulgariei și Muntenegrului. În zona de răsărit, linia graniței trecea prin Kumanova, Tetova, Gostivar, Reka, Dibra și Ohrid, zone întregi populate de albanezi intrând în componența noilor state. Pericolul dezmembrării Imperiului Otoman și creșterii influenței Rusiei în Balcani a  trezit reacția marilor puteri europene, care au cerut revizuirea Tratatului de la San-Stefano. Noile tratative de pace au debutat la Berlin, la 13 iunie 1878. Acesta a fost momentul în care elita politică albaneză de la Istanbul și o seamă de lideri locali au decis să se întâlnească la Prizren pentru a preveni pericolul ciopârțirii provinciilor albaneze din componența Imperiului Otoman.

Condiții interne și externe

Cei mai numeroși participanți la adunarea inițială a Ligii proveneau din ținuturile vizate de Tratat în vederea ieșirii de sub administrația otomană, precum Dibra, Tetova, Prizren, Gjakova ș.a. Aflate de secole sub suzeranitatea Înaltei Porți, cu toate dezavantajele, dar și beneficiile care veneau de aici, ținuturile respective se bucurau cel puțin de un statut unitar, de avantajul de a se afla sub o singură administrație, cu un sistem administrativ și legislativ unic etc. În plus, se formase deja o elită culturală și politică albaneză care activa în capitala imperiului, unde ajunsese, în câteva cazuri, la funcții și demnități înalte. Existau, așadar, o mulțime de fire nevăzute care legau aceste ținuturi de pătura dregătorilor cu origini albaneze din Istanbul. La întrunirea de la Prizren au luat așadar parte mari proprietari din zonele de nord ale Albaniei actuale, clerici musulmani, bayraktari (șefi ai comunităților de munte) și elemente burgheze, la care se adăugau reprezentanți ai Ligii Toscăriei, din sudul Albaniei, în frunte cu Abdyl bej Frashëri. Delegații au ales un Consiliu Central, cu sediul la Prizren, alcătuit din personalități cunoscute în epocă. Aceștia au aprobat un Kararname format din 19 articole, care cerea apărarea integrității Imperiului Otoman, adică și pe cea a ținuturilor cu populație albaneză. Documentul a fost semnat de toți membrii consiliului. Ca președinte al Ligii a fost ales Iljaz pașa Dibra, în vreme ce Mehmet Ali Vrioni și Abdyl bey Frashëri au fost însărcinați să prezinte în cancelariile marilor puteri europene doleanțele populației albaneze. În a doua fază a Ligii, președintele acesteia a fost ales Ymer Prizreni. Obiectivele principale ale Ligii au fost: în primul rând, păstrarea integrității teritoriale a imperiului, implicit a teritoriilor albaneze, și, în al doilea rând, o guvernare autonomă în vilaietele Kosova, Manastir și Janina, cu centrul la Manastir. Inițial, sultanul Abdulhamid II a sprijinit inițiativele Ligii. Ba chiar mai mult, în funcția de ministru de externe al Porții l-a numit pe Abedin pașa Dino, dintr-o cunoscută familie nobiliară din Ceamăria, el însuși membru al organizației. Printr-o circulară secretă, acesta a încredințat stafful Consiliului Central că sultanul le acordă tot sprijinul său. 

Adunarea populară de la Dibra

În paralel cu tratativele din cadrul Congresului de la Berlin, Liga își desfășura propriile sale acțiuni. Astfel, la începutul lui noiembrie 1878, a avut loc la Dibra o adunare populară cu participarea a mii de persoane, în cadrul căreia cei șapte șefi locali din zonele Dibra și Kosova au formulat un număr de cinci obiective, aprobate ulterior de Iljaz pașa Dibra și Abdyl Frashëri. Acestea erau:

l ‑Toate ținuturile albaneze să fie unite într-un singur vilaiet, cu reședința într-o zonă accesibilă pentru toți locuitorii vilaietului.

l ‑Funcționarii care servesc în provinciile albaneze – Arnautlluk – trebuie să cunoască limba albaneză.

l ‑Să se dezvolte învățământul, iar în școli să se învețe limba albaneză.

l ‑Să se aplice toate deciziile referitoare la funcționarea statului și în interesul  populației luate de Consiliul Central, iar lucrările acestuia să se desfășoare în capitala vilaietului și să dureze patru luni pe an.

l ‑Să se stabilească o sumă îndestulătoare din veniturile generale ale vilaietului, care să se folosească pentru dezvoltarea învățământului și construcțiile publice.

Pentru prezentarea acestor doleanțe în fața Porții urma să fie aleasă o delegație formată din cinci reprezentanți ai Toscăriei și Ghegăriei, care în termen de o lună aveau să se deplaseze la Istanbul. Pe data de 2 decembrie 1878, Abdyl Frashëri i-a scris lui Iljaz pașa Dibra, cerându-i să urgenteze trimiterea reprezentanților Ligii la Istanbul, cu scopul de a cere Înaltei Porți să intervină pentru apărarea integrității teritoriilor albaneze. “Dacă chestiunea bulgară se rezolvă în urma deciziilor Tratatului de la San Stefano, iar cea greacă în armonie cu deciziile Congresului de la Berlin, atunci, sublinia Abdyl Frashëri, jumătate din ținuturile albaneze vor cădea sub dominația inamicilor noștri, iar Liga și uniunea noastră nu vor avea nicio valoare. Iar dacă reprezentanții noștri vor ajunge la Istanbul înainte de rezolvarea acestor două probleme, cu siguranță că vom avea de profitat”.

Acțiuni diplomatice rămase fără rezultat

Cu trecerea timpului, negocierile de la Berlin aveau să semene tot mai mult cu o târguială penibilă, în cursul căreia regiuni întregi cu populație albaneză erau puse pe masa tratativelor și oferite unuia sau altuia dintre solicitanți. Prin Tratatul final, Marile Puteri stabileau ca o parte a teritoriilor Gucia și Plava să fie alipite Muntenegrului, numai că, după opoziția reprezentanților albanezi, acestea au fost înlocuite cu alte trei ținuturi: Hoti, Gruda și Kelmendi. În cursul negocierilor a mai intrat în joc și orașul Ulqin cu împrejurimile. În zilele și lunile care au urmat, reprezentanții Ligii au desfășurat alte și alte acțiuni diplomatice în susținerea obiectivelor stabilite de conducerea organizației. Constatând că nu găsește înțelegere din partea Marilor Puteri, pe 23 iunie 1879 Abdyl Frashëri și Mehmet Ali Vrioni i-au expediat sultanului o petiție prin care îi cereau să apere integritatea teritoriilor albaneze. În aceeași idee, pe 19 iulie 1879, delegații albanezi i-au trimis, de la Istanbul, reprezentantului britanic la Berlin, Z. A. Layard, un memoriu în care protestau “contra oricărei cedări de teritorii albaneze vreunui stat străin”.

Documentul era semnat de Mehmet Ali Vrioni, Abdyl Frashëri, Said Toptani, Vesel Dino, Ymer Shefkiu și Ahmet Shefkiu. În anul următor, pe 22 iulie 1880, Comitetul Central al Ligii i s-a adresat din nou sultanului Abdulhamid II, declarându-i că albanezii sunt deciși să-și apere teritoriile amenințate de vecinii balcanici. Comitetul îi cerea suveranului ca “administrația în Arnautlluk să fie încredințată unui valiu de încredere, capabil și sigur”. Conducerea Ligii scria în continuare:  “Încă din vremea moșilor și strămoșilor noștri ne-am bucurat de dreptul la existență, la libertate, la onoare și la credință, iar acum Luminăția Sa nu va permite să fim distruși într-o clipită”. Ei îi mai transmiteau că dorința generală a poporului, a miilor de albanezi adunați la Prizren, este de a apăra pământul patriei (Arnautlluk).

Presiunile Marilor Puteri la Istanbul

Pentru a aplica deciziile Tratatului de la Berlin, Marile Puteri europene au insistat pe lângă guvernul de la Istanbul, trecând chiar la măsuri militare, cum a fost blocarea litoralului adriatic la Ulqin. Văzând că acesta nu cedează, Marea Britanie și Austro-Ungaria au sporit presiunile pentru a determina Înalta Poartă să cedeze orașul Ulqin sau să dea curs celeilalte soluții, predarea zonelor Hoti și Gruda. Ultimatumul celor două cabinete cerea un răspuns până pe 23 august 1880. Prinsă între două tabere, Marile Puteri și albanezii, Poarta a condiționat predarea Ulqin-ului către Muntenegru de garanții oficiale și serioase din partea europenilor. Iar dacă Marile Puteri nu vor răspunde favorabil cererilor otomane, Înalta Poartă declara că “nu va da ordin trupelor proprii și autorităților sale din Ulqin să se evacueze de acolo”. În plus, Poarta era convinsă că “guvernele europene se vor conduce după principiile dreptății și egalității”. În continuare, pe 19 septembrie 1880, Poarta le-a prezentat Marilor Puteri cele trei condiții pentru predarea Ulqin-ului:

l ‑Odată cu predarea orașului către Muntenegru, Marile Puteri europene vor abandona definitiv orice plan de manevre maritime, de amenințare și presiuni în probleme actuale sau de viitor.

l ‑Trebuie apărate și garantate averile, viața, onoarea și toate drepturile locuitorilor care, după predarea Ulqin-ului, vor dori să emigreze. Tot astfel, trebuie apărate averile, viața, onoarea și mai ales dreptul la credință al locuitorilor Ulqin-ului care nu doresc să emigreze.

l ‑Îndată după predarea Ulqin-ului către Muntenegru, Marile Puteri europene trebuie să accepte statu-quoul propus de Înalta Poartă, iar în viitor nu i se va mai admite Muntenegrului nicio pretenție, indiferent sub ce formă s-ar face.

Predarea Ulqin-ului și înfrângerea Ligii

Rezistența Porții la aplicarea unora dintre hotărârile Congresului de la Berlin nu a avut sorți de izbândă. Iar între a-și susține propriile interese și apărarea drepturilor supușilor săi albanezi era normal ca sultanul și guvernul său să aleagă prima variantă. Spre sfârșitul anului 1880, presiunile europenilor asupra cabinetului de la Istanbul au devenit infernale. Astfel, la 8 noiembrie același an, ambasadorul otoman de la Bruxelles raporta Ministerului de Externe din capitala imperiului că omologul său german de la Paris îi explicase în mod secret și-i ceruse să-i amintească primului ministru turc că “predarea Ulqin-ului trebuie să se facă cât mai repede”, în caz contrar va fi imposibilă aplicarea înțelegerilor între state. Problema Ulqin-ului a devenit extrem de presantă pentru toate părțile implicate în conflict. Obligat de Marile Puteri, sultanul l-a demis din funcția de ministru de externe pe Abedin pașa Dino și a obținut o fetva (decizie) a Sheh-ul-Islamului, care decreta drept legitimă, în interesul statului, utilizarea forței împotriva musulmanilor albanezi.

Urmarea a fost că pe 23 noiembrie 1880, trupele turcești, comandate de Dervish pașa, au pătruns în Ulqin și, după ce au înfrânt rezistența albaneză, pe 26 noiembrie au predat orașul muntenegrenilor. Conform raportului înaintat de Dervish pașa referitor la evenimente, populația vilaietului Shkodra “a fost supusă și adusă pe calea credinței. În legătură cu problema Ulqin-ului, adunările și protestele populației din această zonă au fost anihilate, dar în alte teritorii: Prizren, Gjakova, în Dibra Mare și Mică și în Mat, revolta și ideea de unire a albanezilor există încă, iar statul nu mai are nicio autoritate”.

Liga de la Prizren a scos poate pentru prima dată pe scena balcanică naționalismul albanez. Ea a încercat, și în parte a reușit, să apere drepturile acestui popor în fața pretențiilor statelor vecine și a proiectelor distructive ale Marilor Puteri. Deși eforturile patrioților albanezi în anii 1878-1881 se vor sfârși printr-un eșec, în anii următori elita politică și cea locală se vor afla din nou în fruntea luptei pentru apărarea teritoriilor albaneze. Ele vor avea de înfruntat naționalismul țărilor vecine, mai ales Serbia și Grecia, și aceasta mai cu seamă în perioada 1912-1914, când Marile Puteri vor accepta iarăși ciuntirea teritoriilor albaneze și încălcarea cu cinism a hotărârilor Congresului de la Berlin.

Marius Dobrescu

Series Navigation

<< Pandemia și traficul de droguriProf. dr. Mihai Vinereanu, City University of New York – Tăblițele de aur de la Sinaia: marele măr al discordiei >>