Ismail Kadare: Portretul artistului la tinerețe, versiunea albaneză*

(Din volumul “Inelul din gheare”, ed. Onufri 2004)

Se știe că, după căderea comunismului, în țările fostului imperiu se aștepta cu curiozitate și nerăbdare o nouă literatură, care să arate în mod deosebit, mai dramatic, mai profund și chiar mai frumos tragedia acestor popoare. Lucrul acesta a fost așteptat mai ales în țările staliniste clasice, precum Albania, unde porțile închisorilor s-au deschis în 1991. Această așteptare a fost urmată de mirare, ca să nu spun deziluzie. În realitate, nu era cazul nici pentru mirare și nici pentru deziluzie. Literatura are legile și orarul ei, așa că episoadele politice, ba chiar și marile răsturnări reușesc foarte greu s-o răscolească.

Legat de literatura scrisă în temniță (aceea care a fost concepută și scrisă în totalitate sau parțial acolo), au existat, după părerea mea, două motive pentru care ea nu ne-a oferit surpriza așteptată. Primul, pentru că ceea ce se petrecea în interiorul închisorilor nu era în esență prea departe de ceea ce se întâmpla în viața de zi cu zi. Temerile, frica, teroarea politică erau de aceeași natură, ba chiar se poate spune că în anumite faze ale terorii groaza se simțea mai mult afară decât înăuntru. Așa că, atunci când deținuții au ieșit din temniță cu dorința de a-și mărturisi suferințele, au descoperit afară multe surprize amare. Al doilea motiv se leagă de ceea ce am scris mai sus, adică orarele speciale ale literaturii. Literatura albaneză, lăsând de o parte faptul că în marea ei majoritate era distrusă de “realismul socialist”, dispunea de un nucleu neatins, compus din câțiva scriitori care ar fi putut depune, în noaptea închisorilor comuniste, o mărturie antidictatorială.  Așa încât, într-un anume fel, partea cea mai bună a acestei literaturi făcea parte din aceeași familie cu literatura ce avea să fie creată în libertate.

Maks Velo este unul dintre autorii care, în mod aproape unic, a înțeles că creația literară și artistică, în cazul lui literatura și pictura, indiferent în ce condiții s-au născut, sunt în primul rând artă. Așa fiind, mărturia lui are o valoare dublă.

Maks Velo, pictor și scriitor, a fost un deținut politic veritabil. Dictaturile comuniste s-au priceput ca nimeni altul să amestece, când aveau nevoie, motivele condamnării oamenilor. Adesea se întâmpla ca oponenți politici ai regimului să fie condamnați ca oameni cu vicii, imorali, cartofori sau hoți, ori invers, indivizi de tipul acesta să fie condamnați ca oponenți politici. În ambele situații, obiectivul era același: batjocorirea lor. Mașinăria lucra în ambele sensuri: umilirea oponenților politici, în primul caz, banali­zarea ideii de opoziție însăși, în cel de-al doilea.

Maks Velo a fost printre puținii artiști condamnați chiar pentru arta și ideile lui. Condamnarea lui a fost, de asemenea, unică pentru că el a fost condamnat în tandem de statul dictatorial și de Liga Scriitorilor și Artiștilor, deci de colegii lui invidioși.

Se cunosc foarte puține lucruri despre alianța oribilă între dictaturi și uniunile de creație din întregul imperiu comunist. Miezul înțelegerii tacite dintre ele a fost acesta: uniunea scriitorilor slujea cu zel statul, supunându-se oricărei solicitări a acestuia de a-și condamna membrii, dar și statul făcea din când în când pe plac uniunii condamnând vreun creator, condamnare cerută de aceasta din motive de invidie profesională!

Maks Velo a fost creatorul, ca pictor și poet, care a avut ghinionul să trăiască într-o dictatură. El a fost condamnat ca artist de către stat și colegii lui, într-un act de supunere în fața statului. În închisoare el a rămas ceea ce a fost mereu: condamnat politic, pictor și scriitor. După ieșirea din închisoare, a continuat să fie fost ceea ce fusese: nu a cerut zgomotos vreo răzbunare, nici nu și-a transformat detenția într-un mijloc de profit cum au făcut alții.

Creația lui este cea mai bună dovadă a acestei continuități demne. Pentru noi, cei care am trăit în acele vremuri aspre, a fost mereu o satisfacție să întâlnim oameni pe care furtunile vremii nu i-au învins. Iar satisfacția este dublă atunci când asemenea oameni sunt prietenii tăi. Maks Velo este de 30 de ani prietenul meu. Cât timp a fost în închisoare, desigur că și el, și eu, am visat la viitoarea întâlnire. Dar că voi avea ocazia să-i prezint povestirile în fața publicului francez, asta mi-a depășit orice închipuire.

L-am cunoscut imediat după ce m-am întors de la studii din Moscova. A fost o mare surpriză pentru mine. Era la începutul anilor ’60, la puțin timp după ce Albania se rupsese de lagărul comunist și trăia o perioadă oarecum liberală. Sătul de uscăciunea literaturii sovietice și mai ales de scriitorii sovietici, semănând, atât ca fizic, cât și ca vestimentație, cu unii dintre membrii Comitetului Central, eram atras involuntar de scriitorii albanezi veniți din epoca fostei monarhii, cei pe care populația naivă îi numea “burghezi”. În Rusia, după patruzeci și ceva de ani de dictatură, majoritatea scriitorilor “burghezi” dispăruseră, însă în Albania dictatura era încă tânără, avea doar cinsprezece ani, așa că pe cei vechi puteai să-i întâlnești frecvent. Acum, după întoarcerea din Rusia, ei îmi păreau și mai valoroși. Așa i-am cunoscut pe Lasgush Poradeci, Dhimitër Pasko, Vedat Kokona, Veis Sejko și alții.

Erau diferiți de ceilalți. Complet străini de lumea comunistă. Studiaseră cu toții în Occident, purtau pălării borsalino ca în anii ’30 și ’40. Sărutau mâna femeilor și se strigau unul pe altul cu “domnule” și “doamnă”. Mă uimeau prin tot ce făceau: cum te primeau la ei acasă și, firește, de ceea ce povesteau.

Știam puține lucruri despre singurătatea lui Pasternak, iar campania împotriva lui o trăisem cu doi ani în urmă la Moscova, dar singurătate lui Lasgush Poradeci, desprinderea lui de prezent mi s-a părut colosală. Pe cel mai bun poet în viață al Albaniei, majoritatea albanezilor îl credeau mort. Iar el gândea la fel despre epocă, o considera moartă.

Dhimitër Pasko, cu firea lui calmă, opus nervosului Lasgush, era misterios prin destinul lui: fusese în stepele rusești, dar nu ca noi ceilalți, în vremurile prieteniei comuniste, ci mobilizat forțat în trupele germane, care se apropiau de Stalingrad, deci, de partea cealaltă a oglinzii.

Un altul, Vedat Kokona, în căsuța lui mică de vară, luată cu chirie pe plaja de la Durrës, îmi povestea despre plaja din timpul monarhiei, despre evenimentele cronicii mondene, al căror personaj central fusese chiar el.

Toți acești oameni mă atrăgeau, chiar mă obsedau, ca ceva unic și nerepetabil. Era o lume care apunea cu repeziciune.

Brusc, în acești ani, la Clubul Scriitorilor, la o expoziție abia inaugurată, am făcut cunoștință cu un tânăr apropiat ca vârstă, care, diferit de noi, scriitori și artiști tineri, sosiți din metropolele comuniste Moscova, Varșovia, Budapesta, avea misterul celor care dispăreau, al “burghezilor”. Acesta era Maks.

Nu avea nimic de romantic întârziat. Nici nu era un admirator al regimului răsturnat. Dimpotrivă, era un băiat frumos și modern. Nuanța de romantism îi venea din interior. Se simțea imediat că, deși tânăr, nu aparține epocii noastre. Opus majorității generației tinere, care avea ca principală limbă pe cea a împărăției de unde venise, rusă, maghiară etc., Maks citea în franceză și italiană. Și tot așa, era diferit în felul de a vorbi, în comportament. Nu știa, pentru că firește că nu voia să știe, să folosească chiar și la ședințe terminologia vremii, ba chiar nu rostea nici cuvântul “tovarăș”.

Era tăcut și nu făcea caz de rezistența lui. Atât de tăcut încât nici la anchetă și nici mai târziu, la procesul lui, n-a fost acuzat de exprimări sau de idei contrare regimului. A fost condamnat în principal pentru picturile lui, considerate moderniste și decadente. Una dintre faptele care mărturisea indirect răceala lui față de regim era “tristețea lui afișată la cafenea”. Este posibil ca în lumea comunistă grotescă Maks să fi fost singurul învinuit de așa ceva.

Maks era inginer arhitect. În timpul liber picta și citea. Discuțiile noastre la el acasă (locuia la câteva minute pe jos de noi) erau pentru mine o adevărată delectare. Și atmosfera era deosebită: atelierul lui de la etaj, sora și mama lui care ne aduceau din când în când cafea și, firește, discuțiile noastre. Cunoștea bine literatura și drama ei. Tema noastră preferată erau desigur scriitorii și pictorii străini interziși în Albania: poeții “blestemați” francezi, Proust, Kafka, Chagall, Piccasso. Când, după “Monstrul”, care a fost interzis ca operă modenistă, am scris și publicat “Vestitorii ploii” (Cetatea), el și-a exprimat temerea ca nu cumva, sub presiunea vremurilor, să nu devin prea realist. Pentru a-i arăta că și eu mă temeam de asta, i-am dat să citească manuscrisul  romanului “Cronică în piatră”, în care, cum va spune mai târziu un critic francez, “realismul era corectat cu un pic de nebunie”. Îi amintesc că titlul l-am găsit împreună. Uneori mă chema la telefon pentru a-mi spune că într-o veche traducere albaneză a Bibliei găsise două-trei cuvinte vechi care ar fi putut să-mi fie de folos.

Eram veșnic mirat de felul în care reușea să se înțeleagă cu funcționarii de la Primăria din Tirana, unde lucra de ani buni. Era apărat nu numai de tăcerea lui, ci și de izolarea în care stătea. Toți știau că e diferit și îl acceptau așa. Nu așteptau din partea lui nici izbucniri entuziaste, nici un mare zel în demascarea dușmanilor, două dintre cele mai uzuale obiceiuri în ședințele din vremea aceea.

În timpul acesta, Maks lucra. Făcea proiect de clădiri dintre care unele erau realizate, publica ici-colo vreun desen fără implicații, mergea la Clubul Scriitorilor și Artiștilor, unde, firește, continua “să șadă trist”.

În anii aceia, scriitorii și artiștii cei mai cunoscuți, mai ales aceia care nu aveau serviciu și lucrau acasă, aveau dreptul unei camere în plus. Apartamentul meu de pe strada “Luigj Gurakuqi” era foarte mic, compus din două camere. În anul 1970, după publicarea “Generalului“ în Franța, când ziariștii străini au bătut, fără a mă anunța dinainte, la ușa mea, modestia apartamentului meu a devenit o problemă, ceea ce a făcut ca Primăria Tiranei să mă pună pe lista de urgențe pentru extindere.

Maks a venit într-o seară bucuros pentru a mă anunța că aflase la primărie că urma să primesc un apartament tocmai în blocul pe care-l proiecta el.

Blocul respectiv era la două sute de pași distanță și, după ce s-a deschis șantierul și m-am asigurat că eram într-adevăr pe listă, am mers adesea împreună să privim. Maks era un tip curajos și, fără să întrebe pe nimeni, a făcut modificările necesare unui apartament ce părea a avea “o cameră de lucru” în plus, așa încât biroul a căpătat dimensiuni neobișnuite pentru stilul socialist de locuințe. Fără a se mulțumi doar cu atât, a prevăzut locul unui cămin (spațiul pe unde trebuia să iasă fumul), așa încât “focul veșnic” să mă ajute să lucrez. Probabil că acesta era singurul apartament dintr-un bloc din Albania proiectat a avea cămin. (Ambele modificări, spațiul în plus și căminul, aveau să-i aducă probleme mai târziu, acuzele ajungând până la primul ministru. Imobilul însuși avea să fie criticat, mai ales după condamnarea lui Maks, fiind considerat modernist, cubist, propunându-se în câteva rânduri chiar demolarea lui.)

În timpul acesta, pas cu pas, atmosfera din Albania devenea tot mai înăbușitoare. Speranțele apărute ici și colo se stingeau imediat. Se vorbea despre o răcire a relațiilor cu China, fără ca la orizont să apară vreun semn de apropiere cu Europa. La fel ca în cazul rupturii cu sovieticii din anii ‘60.

“Ora cafelei în fața căminului” părea că se îndepărtează. Imobilul “nostru”, fie din cauza piedicilor birocratice, fie urmare invidiei colegilor lui Maks, înainta foarte încet. În câteva rânduri lucrările s-au întrerupt, se zvonea că fundația fusese turnată greșit și proiectul va fi anulat. 

Brusc, în viața lui Maks a intervenit o întâmplare ciudată. Într-o zi a bătut la ușa mea însoțit de o tânără franțuzoaică. Am rămas cu gura căscată, căci știam că Maks nu făcea parte din categoria aceea de oameni căreia statul să-i permită să însoțească o străină. Mi-a spus că o cunoscuse întâmplător la Biblioteca Națională și că se întâlnea cu ea regulat de câteva zile. Și nu ți-a spus nimeni nimic despre asta? l-am întrebat. Nimeni, mi-a răspuns el.

Era ceva incredibil. În Albania, după o discuție de câteva minute cu un străin, erai chemat să dai explicații, darmite să-l însoțești zile întregi.

Păreau fericiți amândoi și asta m-a făcut să ezit să-i mărturisesc bănuiala mea că liniștea aceasta părea să ascundă o cursă. Când, după alte câteva zile, mi-a spus că continuase să se vadă cu franțuzoaica și nimeni nu-i atrăsese atenția, mi-am spus că statul profitase de natura specială a lui Maks pentru a-i întinde într-adevăr o cursă. După plecarea tinerei îl vor chema cu siguranță pentru a-l supune presiunilor cunoscute.

Cei care au aflat și-or fi spus că nebunia asta i-a pecetluit definitiv destinul lui Maks. Eu am crezut mereu că isprava lui, oricât de neobișnuită ar fi fost, nu a fost cea care l-a doborât. Oficialii albanezi s-or fi stricat de râs. Cu siguranță că l-or fi considerat fante, Don Quijote, plecat cu sorcova. Și totuși, sinceritatea lui, chiar dacă în lumea aceea sinceritatea era străină și lipsită de valoare, poate că l-a ajutat. Relația intimă cu o străină aducea o condamnare sigură în Albania. Maks a fost condamnat mulți ani după aceea. Un singur lucru s-a adeverit: colegii lui invidioși au prins glas chiar după povestea cu franțuzoaica. În realitate, ei au fost cei care l-au doborât.

În 1973, după o scurtă perioadă de liberalizare, s-a simțit o nouă înrăutățire a vieții în întreaga țară, mai cu seamă în cultură. Era una dintre perioadele așteptate cu nerăbdare de scriitorii și artiștii comuniști, pentru a-și rezolva socotelile cu colegii lor. Maks Velo a fost unul dintre cei luați la țintă.

Multă vreme nu am reușit să înțeleg care a fost motivul adevărat al urii neobosite revărsate asupra lui. Cu firea lui taciturnă, cu rezerva și mai ales cu indiferența lui față de carieră, Maks nu amenința pe nici unul dintre colegii lui pictori. Însă tocmai indiferența și natura lui absentă i-au atras nenorocirea. Obișnuiți să se înflăcăreze la ședințe solemne, să le tremure glasul și să se înroșească la față de bucurie când întâlneau conducătorii partidului, gloata scriitorilor și artiștilor conformiști nu puteau suporta demnitatea puținilor lor colegi care stăteau deoparte, în umbră, la aceste evenimente. Indiferența acestora, chipurile lor serioase, lipsite de entuziasm, erau pentru  conformiștii entuziaști o sfidare greu de suportat. Iar Maks făcea parte din această ultimă categorie.

Primul semn al nenorocirii a apărut în cadrul Ligii Scriitorilor și Artiștilor, când, la una dintre ședințele de tristă amintire vizând “întărirea spiritului de partid și a luptei de clasă în literatură și arte”, numele lui a fost citat printre cele ale artiștilor care erau învinuiți de modernism și decadentism. Acesta a fost doar începutul. Cei care au trăit acele vremuri cumplite cunosc bine escaladarea terorii, ritmul decăderii omului, speranțele pierdute una după alta, până ce vine momentul groaznic, teribil, dinaintea loviturii fatale.

Maks a trăit toate fazele acestui infern. A fost dat afară de la Primărie, a fost trimis inginer la o cooperativă agricolă de lângă Tirana, a fost supravegheat cu siguranță zile și nopți întregi. Dar răul nu se oprește niciodată în asemenea cazuri. La o altă ședință a conducerii Ligii, când secretarul pentru pictură a propus excluderea lui din Liga Scriitorilor și Artiștilor, am înțeles că destinul lui Maks se ducea de-a dura.

Ședința pentru excluderea lui a rămas în amintirea mea ca o întâmplare cumplită. Conducerea avea circa 25 de membri, scriitori, pictori și muzicieni. Era prietenul meu și apărarea lui era lucrul cel mai modest pe care-l puteam face. Din păcate, nimeni altcineva nu l-a mai apărat. Iar pledoaria mea, tocmai pentru că eram prieteni, nu avea eficacitate. Ar fi trebuit alte două-trei luări de cuvânt pentru a avea efect. Și asta ar fi fost posibil. Numai că n-a mai luat nimeni cuvântul. Au tăcut rușinos scriitorii și muzicienii, cei cărora le-ar fi fost ușor să spună două-trei cuvinte, căci victima era din altă secțiune. Au tăcut și o parte dintre pictori, în vreme ce ceilalți au vorbit doar pentru a-l înfunda mai tare.

Maks a fost exclus din Ligă, cu alte cuvinte a fost abandonat în ghearele dictaturii. Ar fi putut fi apărat? Sigur că da. Apărarea nu era imposibilă, cum au încercat să insinueze toți aceia care mai târziu s-au spălat pe mâini. Conducerea Ligii a cunoscut cazuri în care au fost apărați cât s-a putut câțiva scriitori și artiști precum Dhori Qirjazi, Sotir Andoni,  Koço Kosta etc. Chiar dacă nu erau salvați sută la sută, apărarea atenua din condamnare și, mai ales, îi putea salva de închisoare.

Puțin după aceea, așa cum ne așteptam, Maks a fost arestat. La proces, colegii pictori au depus mărturie împotriva lui. I s-a percheziționat casa. Picturile i s-au sechestrat. Majoritatea i-au fost distruse sau arse.

Maks și-a ispășit condamnarea într-una dintre cele mai grele perioade ale istoriei albaneze. Să fi avut prieteni în închisoare, în vremea aceea, te-ai fi simțit de două ori mai nesigur. Toți știau că în pușcărie continuau și supravegherea și ancheta și că puteau urma și alte condamnări. Așa că nenorocirea te putea lovi în fiecare noapte. Oamenii știau asta, o știa și dictatura, așa că nu o ascundea. Ea transformase pușcăria într-un adevărat Infern de unde veneau vești tulburi, ca în vechime. În afară de prietenul meu Todi Lubonja, condamnat la cinsprezece ani, acum se adăugase și Maks. Un alt prieten apropiat, poetul Dhori Qiriazi, se aflase de câteva ori în pragul pușcăriei. Eram sigur de devotamentul lor, totuși, cine ar fi putut să prevadă ce se putea petrece în celulele întunecate, în urma torturilor.

În imobilul proiectat de Maks pe strada Dibrei, locatarii celor douăzeci de apartamente își continuau viața fără să le treacă prin cap că proiectantul clădirii se afla în închisoare. A fost ultimul imobil proiectat de el, tocmai acela care-i adusese nenorocirea. În camera mea de lucru, locul căminului a rămas câțiva ani ca un semn trist. (După finalizarea construcției, Maks venise de câteva ori în noul apartament, dar căminul nu am găsit nici eu, nici el, posibilitatea să-l terminăm.) În locul acela am pus pictura lui “Cântecul epic”, poate în așteptarea unor vremuri mai bune.

Când, după o vreme, căminul a fost terminat, Maks era în închisoare. Era unul dintre regretele mele. Nu speram că va veni ziua în care să stăm în fața căminului pentru a ne bea cafeaua, chiar “cu o expresie tristă”.

Și totuși, minunea s-a întâmplat peste niște ani.

Maks a ieșit din închisoare opt ani mai târziu. La început n-a știut nimeni. Deținuții politici ieșeau din pușcărie în liniște, ca niște umbre. O bucurie exagerată acasă, vizitele prietenilor sau întâlnirea cu ei pe stradă erau riscante. Cei proaspăt eliberați din închisoare nu se afișau cu nimeni, iar pe stradă nu le vorbeau cunoscuților de teamă să nu le facă rău.

Într-o după amiază treceam cu soția prin piața Skanderbeg, când, surprinzător, l-am zărit pe Maks. Nu se schimbase deloc, avea pe chip aceeași tristețe și pășea la fel ca înainte, cu singura diferență că nu privea pe nimeni.

L-am strigat “Maks!” și mi s-a părut că a avut o tresărire pe chip. I-a trebuit o bucată de vreme, poate, să înțeleagă că noi, prietenii lui, chiar îi vorbeam, că nu ne era teamă să-l oprim și să-l numim din nou prietenul nostru, ca înainte vreme. Când i-am spus că i-am păstrat “Cântecul epic” și că putea să vină să-l ia când voia, ochii i s-au umezit. “Pe celelalte mi le-au ars”, ne-a zis.

L-am invitat chiar în seara aceea acasă și, în vreme ce se învârtea prin apartamentul pe care-l știa la fel de bine ca și mine și, mai ales, când ne-am așezat să ne bem cafeaua în fața căminului, și eu, și el ne-am zis că zilele negre păreau să se sfârșească și că, în cele din urmă, o luminiță se întrezărea la orizont.

Era în anul 1986. Patru ani după aceea, comunismul avea să se prăbușească în Albania.

Paris, martie 1998

*Dedicat lui Maks Velo, arhitect, pictor și scriitor albanez (1935-2020)

Traducerea din limba albaneză: Marius Dobrescu

Series Navigation

<< Gjergj Bubani – un mare patriot și om de culturăNasho Jorgaqi, Dragoste târzie (proză poetică) >>