Dr. Dan Toma Dulciu: China, în vremea lui Eminescu

”Eminescu este un om al timpului modern, cultura sa individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi” ¹, afirma T. Maiorescu, descriind într-un tablou sintetic și convingător personalitatea ”Luceafărului”: rege al cugetării omenești, geniu înnăscut, covârșitoare inteli­gență, ajutată de o memorie căreia nimic din ceea ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa, veșnic citind, medi­tând, scriind!

În continuarea discursului său, criticul “Junimii” subliniază caracterul omniscient al minții lui Eminescu, orizontul de necuprins al erudiției sale: ”Cunoscător al filozofiei, în special a lui Platon, Kant și Schopenhauer, și nu mai puțin al credințelor religioase, mai ales al celei creștine și buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile… ”

În consens cu aceste judecăți de valoare, și alți cercetători români sau străini (Amitha Bhose, cu precă­dere) au analizat convergențele gândirii „Luceafărului” cu tezaurul înțelepciunii orientale, deschiderea aces­tuia spre universalitate, din perspectivă modernă.

Din rândul acestora, amintim personalitatea proza­torului, scriitorului, profesorului doctor Tudor Nedelcea, care a pus sub lupă impactul culturii și civilizației Orientului Îndepărtat asupra operei eminesciene, îndeosebi în creația sa jurnalistică. În studiul ”China și valorile ei în viziunea lui Eminescu”², autorul demons­trează elocvent surprinzătoarele cunoștințe ale poetului nostru național privind istoria, geografia, cultura, filosofia, religia și politica acestei mari puteri a lumii. Eseul amintit analizează articolele din ziarul ”Timpul”, în care Eminescu evocă universul chinezesc, sub varii aspecte.

În cele ce urmează, intenționăm să reluăm acest subiect, prezentând materiale de presă referitoare la ”Imperiul Ceresc”, apărute în special în ”Familia”, publicație indiscutabil apropiată de Eminescu încă din momentul în care și-a pus pecetea pe debutul poetului.

Am ales revista lui Iosif Vulcan considerând că paginile publicației sale erau citite de Eminescu, credem noi, chiar și după colapsul din 1883. La aceasta adăugăm onestitatea redacției, precum și acuratețea informațiilor care înfățișau detalii privind situația Poetului, respectiv tipărirea consecventă a versurilor sale, într-un moment în care anumite publi­cații ignorau creațiile acestuia, ocoleau subiectul Eminescu, obturând știrile despre el sau deformân­du‑le, din rațiuni obscure.

Pe de altă parte, este de remarcat interesul crescut al presei din România privind cunoașterea civilizației chineze, preocupare manifestată nu numai în paginile revistei ”Familia”, ci și în redacțiile altor publicații din vremea lui Eminescu.

Astfel, în perioada 1879-1880, ziarul ”Albina Carpa­ților”, care apărea la Sibiu, aborda variate subiecte despre China, cum ar fi recenzii privitoare la teatrul din această țară (autor Fr. Damé), fotografii sau imagini ale unor actori sau scene de teatru din acele îndepărtate meleaguri, studii despre arhitectura și monumentele Chinei, rețete, tratamente, medicamente sau leacuri exotice etc.

O știre publicată în acest ziar în 1877, aparent nesemnificativă, capătă astăzi un surprinzător caracter de actualitate, semnalând riscurile fenomenului de emigrare a unor populații din Orient pe teritoriul european: ”Colonizarea Germaniei cu Chinezi. Lucră­torii de câmp în Germania nordică au început a deveni foarte pretențioși în privința simbriei. Această împre­ju­rare a dat însă cercurilor agricole să-și pună întrebarea, că oare n’ar fi bine a se aduce în Germania lucrători chinezi. O companie de navigațiune din Hamburg s’ar putea însărcina cu treaba aceasta. Despre Chinezi se zice că sunt silitori, răbdători, frugali și nepretențiosi. Ei tot așa de bine s’ar putea întrebuința la lucrări agricole, ca și la ocupațiunile din casă, adecă la spălat, la fiert etc. In calitate de grădinari, nime n’ar putea să-i întreacă. Prin urmare, aducerea de lucrători chinezi în Germania nu mai încape îndoială că ar fi de mare folos pentru aceasta țară. – Tocmai bine! Nemții emigreză grămadă în America, deoarece în patrie nu-și mai găsesc lesne subsistința. Mai lipsea, deci, ca Germania să devină acum o ”Americă” pentru Chinezi!” ³

Fără îndoială, Eminescu, un observator atent, un avizat cunoscător al situației din Germania (unde își continuase studiile după episodul Viena), înțelegea consecințele acestui fenomen social, aparent limitat doar la domeniului pieței forței de muncă, dar care îi certifica în mod neașteptat teoriile economice, în care scotea în evidență caracterul nociv al invaziei de capital străin, fenomenul acaparării piețelor autohtone. Fragmentul citat mai sus ar putea reprezenta un izvor de inspirație pentru suita de articole din ”Timpul” , în care ziaristul Eminescu numește România drept Ame­rica dună­reană, America Orientului, California, El­dora­do, definind situația țării noastre drept o colonie a Apusului.

Mai adăugăm în această enumerare de titluri de publicații, a căror atenție se focaliza asupra Orientului Îndepărtat, mai ales asupra Chinei și Japoniei, revista ”Contemporanul”⁴, unde Sofia Nădejde, de exemplu, prezintă credin­țele și religia chinezească, amintind legăturile dintre continentul Asia și cel american (”Când s-a des­co­perit America?” ⁵).

În aceeași perioadă, ”Literatorul” (1882/1883) oferă cititorului român textul romanului lui Jules Verne, ”Nenorocirile unui chinez în China” (trad. Th. M. Stoenescu), o amplă frescă, redată însă în manieră livrescă, a realităților din îndepărtatul tărâm al chitailor.

Desigur, conținutul acestei reviste, având un amplu serial dedicat Chinei, atrăgea în mod special interesul lui Eminescu, fie și pentru simplul motiv că numele său era amintit în mod insidios în paginile publicației amintite, în contextul polemicii cunoscute, care a condus, cum bine se știe, la blamarea lui Macedonski de breasla literară, de majoritatea jurnalelor acelei vremi.

Semnalăm, de asemenea, ecourile de presă ale mai puțin cunoscutului pamflet semnat de redactorul șef al ”Literatorului”, intitulat ”Viața de Apoi”. Este de reținut faptul că Macedonski subliniază că, în ”România Liberă” ⁶, foiletonul semnat ”Sfinx”, face o trimitere lipsită de echivoc la Eminescu: „Greoiul Eminescu, poet din școala nouă,/Era într-o ciupercă schimbat, ca să nu‑‑l plouă”.

În continuare, corifeul simbolismului românesc se dezvinovățește, spunând că nu l-a criticat pe Alecsandri în amintitul pamflet, ci pe un ”oarecare Eminovici (citiți Eminescu, vă rog)”…, considerat ”adevăratul defăimător al lui Alecsandri”.

În contextul acestei polemici, nu putem ignora săge­țile otrăvite, trimise lui Eminescu, cu aluzia directă că ”poetul este bulgar”⁷.

Numerele revistei ”Familia” din perioada 1887-1888 înfățișează, la rândul lor, informații privitoare la Emi­nescu, redând, ca într-un veritabil caleidoscop, frânturi din biografia știută sau neștiută a Poetului, concomitent cu diverse știri privind universul chinez.

Redactorii acestei publicații urmăresc îndeosebi starea sa de sănătate⁸, dar și demersurile făcute de un mare număr de cetățeni ieșeni, care au depus la Cameră o petiție pentru a i se acorda nefericitului ziarist de la ”Timpul” o pensie viajeră. Spre rușinea politi­cienilor români, la începutul lunii aprilie 1888, după 5 luni de tergiversări, deputatul Iacob Negruzzi ”roagă Camera să se ocupe și de proiectele de pensiuni pentru poetul Eminescu și omorâtul ușier Nae.” ⁹  Un Parlament echidistant politic nu putea face dife­rența între un Poet și un ușier!

Spre deosebire de încetineala condamnabilă a vârfurilor politicii, intelectualii, actorii, muzicienii, artiștii s-au mobilizat exemplar, organizând spectacole, confe­rințe etc. în folosul lui Eminescu, fapt apreciat și de revista lui Iosif Vulcan. Astfel, în rubrica ”Știri teatrale și muzicale”, aflăm că, la București, un cvartet condus de dl. Dumitrescu ”va da un concert spre a veni în ajutorul poetului”; la Galați, celebrul actor I.D. Ionescu va organiza o reprezentație în beneficiul celui suferind, iar la Iași va fi prezentat un concert similar, în progra­mul căruia se va interpreta un imn din 1837.¹⁰

Altădată, ”Familia”1¹ prezintă informația potrivit căreia ”Poetul Eminescu a mai primit încă 400 lei, rezultați din concertul dat în Iași, întru beneficiul lui, de către distinsa pianistă Maria Harhas, cu concursul mai multor profesori și artiști în muzică”, adăugând în continuare detalii despre gravele inundații din China.

Cunoscând interesul opiniei publice din România privind progresele înregistrate de Peking, redacția revistei¹² tipărește câteva materiale referitoare la situația presei din această țară, al cărui conținut nu putea să nu atragă atenția lui Eminescu, în calitatea sa de jurnalist.

Documentarul amintit era urmat de o veste plină de optimism: ”Dl. M. Eminescu, poetul mult temut, dar deplin restaurat, a scris o piesă teatrală în versuri, care se speră că se va representa în stagiunea urmă­toare.”¹³

Simplă coincidență sau dovadă de consecvență, trebuie să subliniem inserarea din nou a unor vești atingătoare de evoluția stării de sănătate a lui Eminescu¹⁴, la care se adăuga încă o informație privind istoria presei din China, evidențiind că ziarul ”King-Pan” este cel mai vechi din lume.¹⁵

Pe lângă acest subiect de interes pentru breasla jurnalistică, ”Familia” prezenta cititorilor săi diverse curiozități provenind din Orientul Îndepărtat, amintind, de exemplu, faptul că umbrela este o invenție chinezească, concomitent inserându-se știrea conform căreia Titu Maiorescu, divorțat de soția sa, se va căsători cu d-ra Rosetti, la București, la data de 6/18 septembrie 1887, căsătoria religioasă urmând a se celebra în frumoasa biserică de la Curtea de Argeș.¹⁶

În sfârșit, mai adăugăm aici un interesant detaliu privind istoria relațiilor româno-chineze, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Aflăm, astfel, numele unui român, originar de pe malurile Dunării, ajuns om de afaceri la Peking:

”Domnul Petru Cernea, român neaoș născut la Galați, care a părăsit România în 1872, sărac ca un rac, a ajuns în China om bogat. Domnia sa însuși ne-o spune aceasta într-o corespondență publicată în ziarul ”Voința Națională” din București. S-a stabilit în Peking, unde e proprietarul uneia din cele mai însemnate firme ”Cernea, Tiho et C-nie”, care se ocupă exclusiv cu comerțul cu opium; are trei case în Peking, moșie de cinci mii de pogoane în apropiere de oraș și bani la o bancă.”

În continuare, acesta precizează: ”Unul din cei cinci admirali ai flotei chineze este român și adevăratul său nume este Vasile Alecsescu; e însurat cu o chineză, nepoata princepului Fu-Lao, perceptorul împăratului și are o avere cam de trei sute de mii funzi sterline (3.700.000 fl.)”.¹⁷

Dovedindu-se un surprinzător cunoscător al situației diasporei românești din acele vremuri, Petru Cernea dezvăluie unele detalii cu privire la românii răsfirați în toate colțurile lumii, aflați în Caucaz, Egipt, India, SUA sau China. Numărul comercianților români din Egipt este impresionant, dar credibil. În schimb, informația referitoare la originea etnică românească a fostului suveran al Abisiniei (Etiopiei) poate fi pusă sub semnul întrebării, ca și aceea a identității celui de-al cincilea amiral al flotei chineze, Vasile Alecsescu, de aceea aceste dezvăluiri le vom lua sub beneficiu de inventar, până la proba contrară. Dacă însă cele relatate de Petru Cernea sunt veridice, atunci istoricii au obligația să elucideze această chestiune mai puțin cunoscută.

Viena

16.04.2018

‑1. ‑T. Maiorescu, ” Eminescu și poeziile lui”, Soccec, 1889.
2. ‑‑http://www.omniscop.ro/china-si-valorile-ei-in-viziunea-lui-eminescu/
3. ‑‑”Albina Carpaților”,  anul 1, nr. 10, 20 oct./1877, p. 120
4. ‑‑”Contemporanul”, anul IV, nr.5, 1885
5. ‑Idem, anul V, nr.6,  1886, p. 546
6. ‑Datat 17 septembrie 1882
7. ‑”Literatorul”, anul III, nr. 9/1882, p. 533
8. ‑”Familia”, nr. 49, 6/18 dec. 1887, p. 586
9. ‑”România Liberă”, 2/14 aprilie, 1888, p. 3
10. ‑”Familia”, nr. 52, 27 dec. 1887/8 ian. 1888, p. 622
11. ‑Idem, nr.4, 24 ian/5 febr.1888, p.47-48
12. ‑Idem, nr. 34 din 21 august/2 sept. 1888, p. 393
13. ‑Idem, p. 394.
14. ‑”Familia”, nr. 27,  5/17 iulie 1887, p. 322
15. ‑Idem, p. 321
16. ‑”Familia”, nr.  35, 30 aug/11 sept. 1887, p. 420
17. ‑Idem, nr. 3, 18/30 ian.1887, p. 36

Series Navigation

<< Prințul Wilhelm de Wied părăsește AlbaniaGjergj Bubani – un mare patriot și om de cultură >>