Prof. univ. dr. Mircea Muthu: Kostandin și Doruntina*

Faptul că memoria colectivă urmează cu strictețe traseul fixat de gândirea mitică și, mai exact, că istoricitatea nu rezistă multă vreme la acțiunea corosivă a mitului este evident în mișcarea pendulară din eposul folcloric. Într-o conferință din 1951 ce anticipa cunoscutele Aspecte ale mitului (1962), Mircea Eliade extrăgea numeroase exemplificări demonstrând că, în poemele sârbești de pildă, „pentru a se fixa în memoria colectivă, evenimentele și personajele unui episod sunt atât de modificate încât, pierzându-și caracterul individual, regăsesc arhetipurile eterne ale mitului”. (Mircea Eliade, Mit și istorie în literatura populară, în Jurnalul literar, nr.1, 2001). Cutare erou, un Marko Kraljevici să zicem, este croit după un tipar exemplar, el aglutinând comportamente și fapte atestate, altfel, într-o istorie seculară; în bâlinele rusești, tătarii sunt asimilați, ca în povești, balaurilor, iar expediția lui Alexandru cel Mare este proiectată pe căutările Argonauților – condiții sine qua non pentru reținerea lor în imaginarul folcloric. La fel se explică probabil dualismul din istoriografia elină, care, în răstimp de un mileniu și mai bine, alterna între restituirea eveni­mentului, așa cum a fost, și tentația de a-l inventa, așadar o ezitare între adevăr și ficțiune. Or, o bună parte din epica modernă a sud-estului european moștenește acest balans între mit și istorie, ba mai mult, îl transcrie la scara unei epopei sui-generis. E vorba, mai exact, de re-constituirea drumului finalizat în constructul legendar sau mitic și, pe de altă parte, de un sens invers, demitizator și asta într-o mișcare epică de sistolă și diastolă, ce conferă prozei din acest spațiu forță epopeică recuperatorie și un pitoresc funcțional. Dacă prima mișcare menține narațiunea pe firul respirației folclorice, a doua, desacralizantă, ne trimite la epoca modernă, lipsită adesea de ingenuitate și credință. Am arătat, în acest context, construcția similară a două romane – E un pod pe Drina (Ivo Andriċ) și Podul cu trei arce (Ismail Kadare) – ce au fructificat în chip memorabil legenda despre Meșterul Manole. Debutând sub semnul lui „se spune”, cele două istorisiri ample, sârbească și albaneză, deconspiră, anihilează chiar mitul despre imolarea (uciderea, sacrificarea, n.n.) unei ființe omenești la baza podului ridicat peste Drina sau peste „Uijana cea blestemată”, ca să-l refacă apoi, odată cu evocarea câtorva destine și evenimente dramatice, fixate în memoria paginii de istorie sud-estică și națională. Polarizarea, atât de puternică în creația răsăriteană, se regăsește și în reflexele occidentale. E cazul, exemplar și acesta, al uneia dintre nuvelele  orientale ale lui Marguerite Yourcenar, Lap­tele morții (1912), ce se construiește la fel, pe disputa dintre ficțiune (mit / legendă) și adevărul istoric, deși în absența planului simbolic, de fundal (Cf. lucrării noastre, Călcâiul lui Delacroix, Libra, București, 1996, pg. 115-120 – „Lapte­le morții”).

Similitudinile enunțate aici își lărgesc evantaiul în mod considerabil, ele acoperă un perimetru aș spune ideal pentru cercetările de comparatistică. Extrag, spre exemplificare, subiectul „logodnicului strigoi” transcris în balada generic intitulată Călătoria fratelui mort și prezentă în folclorul tuturor popoarelor sud-est euro­pene cu aceeași încărcătură tragică, indiferent că „resurecția” fratelui mort e provocată de „blestemul mamei” sau, ca în variantele sârbo-croate, de „bleste­mul surorii”.

Voica la români, Kostandini și Garentina la albanezi, Călătoria nocturnă la sârbi ș.a. dezvăluie „vedenii și închegări simbolice” (Cf. lucrării noastre Lucian Blaga, dimensiuni răsăritene, Libra, București, 1996, pg. 37-41 – Inserția folclorică) asemănătoare, inventariate și comparate pe segmentul folcloric de un șir de învățați, de la Șișmanov și Caracostea la Tache Papahagi și Adrian Fochi (Adrian Fochi – 1920-1985; folclorist, etnolog și cercetător român, n.n.). Dincolo de contaminări și înrudiri structurale, balada despre călătoria nocturnă a fratelui mort ilustrează credința balcanicului în eficacitatea blestemului și, prin extrapolare, în rolul jucat aici de magia cuvântului. Având la origine un cântec bizantin din Asia Mică (Politis), balada, ca și mitul despre jertfa zidirii, alimentează literaturile din veacul trecut, plasabile – prin unitatea de motiv – în arealul confluențelor. Dacă, de pildă, prelucrarea lui Blaga în pantomima  Înviere (1925, Fapta – Joc dramatic / Înviere – Pantomima, n.n.) nu depășește totuși valoarea unui exercițiu de digitație, cu toate culorile tari ale atmosferei de apocalipsă, nuvela lui Kadare, Kostandin și Doruntina (1979) rămâne exemplară sub un dublu raport, respectiv, asimilarea integrală a modelului folcloric (Kostandini e Garentina), apoi însumarea și ampli­ficarea semnificațiilor pe aceeași linie de subtilă ezitare între demitizare și remitizare. Prozatorul alba­nez reține, asemeni lui Blaga, „blestemul mamei”, alături de antroponimul Constantin, ce leagă între ele versiunile sud-estice ale baladei. Mai mult, narațiunea modernă se referă la dialectica gândirii colective, despre care vorbea Mircea Eliade. Moartea stranie a Doamnei Mame și a Doruntinei, abia întoarsă acasă pe timp de noapte, aduce cu sine ritualul funebru, marcat de corul bocitoarelor. „Sub ochii noștri se naște o legendă”, afirmă Stresi, cel însărcinat cu anchetarea cazului enigmatic. „Până alaltăieri, continuă acesta, bocetul n‑avea nimic neobișnuit, aseară însă și mai ales azi a căpătat forma unei autentice legende”. (Ismail Kadare, Aprilie spulberat, Univers, București, 1990). Tot ceea ce urmează în plan evenimențial reiterează acest proces secondat, este adevărat, de contrapunctul, modem, al îndoielii ce demontează: „Toată povestea aceasta, despre care se poate spune că este extrem de stranie, s-ar putea explica în  două feluri: sau cineva, dintr-un motiv sau altul, ar fi mințit-o pe Doruntina dându-se drept fratele ei Kostandin, sau chiar Doruntina, nu știm de ce ocolește adevărul și tăinuiește modul în care s-a întors sau pe cel care a adus-o”. De aici, supoziția, dezvoltată epic, a relației adulterine (și condamnată cu asprime în vechiul kanun albanez) și, de asemenea, ipoteza „incestului neînfăp­tuit care stăruie dincolo de mormânt”. Cineva opinează că, „la căsătoria soră-sii, Kostandin și-a spus că a scăpat de obsesia incestului”, dar cum aceasta nu poate fi stinsă nici de moarte, „călătoria lor macabră nu este altceva decât o călătorie de nuntă”. Interpretarea această, lizibilă într-adevăr în filigranul unor variante populare, reactivează părerea mai veche a lui D.Caracostea (și combătută de Tache Papahagi în Paralele folclorice, 1970), după care balada s-ar fi născut dintr-un „coșmar incestuos”. Ambele explicații se împletesc prin amplificări succesive: prima, despre relația adulterină a Doruntinei e „confirmată” de un martor inventat de fapt de către Biserică; a doua, referitoare la „incestul neînfăptuit” survine în urma consultării trudnice a unei arhive impresionante, lăsată de numeroasa și tragica familie nobiliară din vechea Arberie. Mișcarea inversă, aceea de re-mitizare îl are ca și actant principal pe același căpitan Stresi, care descoperise nașterea legendei au fur et á mesure, în „versul” bocitoarelor. Proiecția în legendar se va consuma însă în alți termeni ce particularizează de astă dată spațiul albanez. Or, această decolare într-un alt tipar este pregătită de un orizont de așteptare pe măsură. Este, mai exact, premisa că „falsa ridicare din morți a lui Kostandin n-avea nimic de-a face cu el și nu acolo, la mormânt, în cimitir, s-a născut povestea asta, ci în însăși conștiința oamenilor, cărora le-a venit pesemne timpul să se bălăcească în amalgamul de viață și de moarte, la fel cum îi cuprinde uneori nebunia colectivă”. Starea de hybris, contextualizată istoric sau religios, este rezolvată prin absorbția lui Kostandin de „jurământul acestuia, de besa lui”, iată de ce nu mai are importanță dacă s-a ridicat din groapă sau nu. Astfel conchide Stresi, „fiecare dintre noi își are o parte din el în această călătorie, deoarece besa lui Kostandin, cea care a adus-o pe Doruntina, a încolțit aici printre noi”. Integrată în dreptul cutumiar țărănesc, în sângerosul kanun, besa transcende pe vii și pe morți, reglând viața comunitară albaneză până în epoca modernă. „Aș spune că, încheie retoric Stresi, pe Doruntina adu­când‑o Kostandin, am adus-o noi toți, eu, morții noștri ce se odihnesc în jurul bisericii”. În raport cu produsul folcloric, „mortul înviat” își păstrează calitatea de mesager, dar cu o altă încărcătură simbolică – o a doua șansă, după epoca  medievală (folclorică), de a‑și păstra și permanentiza locul în memoria colectivă. Transcrierea de către Ismail Kadare a baladei Kostan­dini și Garentina nu e cu totul inedită, întrucât a fost fertilizată de o componentă specifică a culturii populare albaneze, aceea – observată la noi de către Adrian Fochi – după care încălcarea jurământului besa are consecințe și în viața de apoi. Sigur, legitimările pot fi reciproce, în Aprilie spulberat, de pildă, tânărul scriitor aflat în călătorie de nuntă pe platoul din nordul țării afirmă că un important capitol din kanun, acela care se referă la giakmarrje (vendetta albaneză) „a început să se închege pe vremea când Kostandin cel din baladă s-a ridicat din mormânt pentru a-și împlini jurământul”. Claviatura modernă a imaginarului, diversificată, își asumă – adesea programatic în literaturile sud-est europene – o anumită gramatică, etnică sau națională, cristalizată pe palierul duratei lungi. Altfel spus, până târziu, adică până spre finele veacului al XX-lea, „variațiunile” nu fac decât să confirme „tema” și asta nu numai în literatura zisă istorică. Tot în Aprilie spulberat, un personaj care supraveghea respectarea kanunului „considera că toate cele publicate prin cărți nu erau altceva decât leșurile celor povestite oral în tovărășia lăutei”. Kadare evocă un spațiu mental în care se produce atât continuitatea, cât și ruptura, resimțită ca dramatică, între oralitate și scriere, între vorba auzită și cuvântul scris, între ureche și ochi. Or, tocmai aici, într-un asemenea spațiu pulsatil, înregistrăm alter­nanța demitizare / mitizare ce particularizează o bună parte din proza modernă a sud-estului. Cu atât mai spectaculoase apar, cu alte cuvinte, continuitățile tematice și, mai ales, de viziune: cavalcada nocturnă a „fratelui mort” traversează imaginarul de la meridianul sud-estic, mereu reactivat de retorica mamei nemân­gâiate: „ – Kostandini, fiul meu, / Unde-i jurământul tău / Să-mi aduci pe Garentina / Să văd iar în ochi lumina? / De demult tu mi-ai jurat / Și se vede c-ai uitat!” (Ceta­tea Rozafat, Folclor albanez, ed.cit., pg 7-10).

(Studiu apărut în volumul „Panoramic sud-est european”, 2012, Editura EIKON, Cluj-Napoca, pag.127-131)

*Ismail Kadare, Kostandin și Doruntina, Polirom, 1990, 2004, traducerea lui Marius Dobrescu

Ismail Kadare: Legenda lui Kostandin și a Doruntinei în nuvela „Cine a adus-o pe Doruntina”

 Doruntina, singura fată printre cei zece copii ai familiei Vranaj, s-a căsătorit la mare depărtare de satul părintesc, tocmai în Boemia. Pentru că mama fetei (Doamna mamă – cum i se adresau sătenii) nu a fost de acord cu plecarea acesteia, fiindu-i frică de singură­tate, Kostandin,unul dintre băieți, i-a jurat că i-o va aduce acasă din depărtări, în clipa în care va simți că are mare nevoie de ea. Alături de rudele fetei, a suferit și Stresi, un băiat din sat care o iubise și care, între timp, ajunsese căpitanul poliției locale. Imediat după plecarea Doruntinei în Boemia, în familia Vranaj s-a produs o mare tragedie. Toți cei nouă frați ai Doruntinei au murit. Unii au căzut pe câmpul de luptă, alții au murit bolnavi de ciumă. Alături de ceilalți, Kostandin a murit și el înainte să-și îndeplinească jurământul făcut mamei sale.

Într-o seară, Doruntina se trezește la poarta casei sale din Boemia cu un călăreț care pretinde că este chiar fratele ei, venit s-o ducă înapoi acasă, la mama care plânge și suspină de dorul ei. Fiind foarte grăbit, călărețul nici măcar nu descalecă, îi spune Doruntinei să vină “așa cum este”. Mânată de dorul de casă, fata se urcă pe cal și pornesc la drum. Câteva zile mai târziu, la miez de noapte, ajung acasă. Înainte de a intra, călărețul o roagă să coboare și să intre singură, pentru că el mai are ceva de făcut la biserică. Doruntina se grăbește să-și vadă mama, în timp ce fratele se îndreaptă spre biserică (în curtea căreia se afla și cimitirul). Odată intrată în casă, bătrâna mamă o informează de moartea fraților ei, inclusiv a lui Kostandin, care murise în urmă cu trei ani. Doruntina îi răspunde că pe ea chiar Kostandin a adus-o; astfel, ambele femei suferă un șoc cumplit și mor înainte de a afla adevărul.

Căpitanul de poliție Stresi, însărcinat să rezolve misterul care căpăta tot mai multă amploare în comunitate, se luptă să afle identitatea celui cu care a venit Doruntina. Deși toate indiciile duceau spre Kostandin, Stresi, om cerebral și bun polițist, refuză să accepte varianta conform căreia Kostandin s-ar fi ridicat din mormânt și ar fi călătorit șapte zile alături de sora sa fără a fi observat de nimeni, încercând să acrediteze ideea bessei (jurământul de onoare), unul dintre pilonii rezistenței seculare ai poporului său. (Maria O.)

Mircea Muthu (n.1944, Iernut, România) este un eseist, critic și istoric literar român, profesor universitar. Licențiat al Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Volume publicate: Orientări critice, 1972, Literatura română și spiritul sud-est european, 1976, Permanențe literare românești în perspectivă comparată, 1986, Alchimia mileniului, 1989, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, 1983, Cântecul lui Leonardo, 1995, Călcâiul lui Dela­croix, 1996,  Balcanologie, 3 vol. (2002, 2004, 2007), Studii de estetică românească, 2005, Esențe, versuri, 1994, Grafii, versuri, 2004, Dicționarul scriitorilor români, vol. I-IV, 1995-2000 ș.a.

Series Navigation

<< Churchill despre AlbaniaParashqevi Qiriazi, un pionier al învățământului albanez modern >>