Liga de la Prizren, evenimentul care a anunțat independența Albaniei

În viața fiecărui popor există câteva momente speciale, de maximă însemnătate, care-i definesc personalitatea și-i programează viitorul. Pentru albanezi, un asemenea moment a fost Liga de la Prizren (1878-1881).

Dar să începem cu începutul. Liga pentru Apărarea Drepturilor Poporului Albanez (în albaneză: Lidhja për mbrojtjen e të drejtave të kombit shqiptar), denumită comun Liga de la Prizren, a fost o organizație politică albaneză înființată la 5 ianuarie 1877 (oficial, la 10 iunie 1878) în orașul Prizren, aflat pe atunci în vilayetul Kosova al Imperiului Otoman. Tratatul de la San Stefano și apoi cel de la Berlin au acordat statelor vecine din Balcani unele teritorii locuite de albanezi. Incapacitatea Porții de a-și proteja interesele într-o regiune locuită în proporție de 70% de musulmani și predominant loială Imperiului i-a obligat pe liderii albanezilor să-și organizeze apărarea, dar și să ia în calcul înființarea unei administrații autonome, pe modelul celor pe care le avuseseră Serbia și Principatele Dunărene înainte de a-și obține inde­pen­dența.

Integritatea frontierelor naturale

Liga a fost înființată în urma întâlnirii beilor, șefilor religioși și funcționarilor otomani patrioți de origine albaneză ținută la Prizren în 10 iunie 1878. O poziție inițială a Ligii a fost prezentată în documentul denumit Kararname. În acest document, liderii albanezi își declarau intenția de a conserva și păstra integritatea teritorială a Imperiului Otoman în Balcani și de „a lupta cu armele în mână pentru a apăra integritatea teritoriilor Albaniei”. Deși nu spunea nimic despre refor­me, școli, autonomie sau despre unificarea populației albaneze într-un singur vilayet, totuși, sub influența lui Abdyl Frashëri, poziția inițială a liderilor s‑a schimbat radical și a avut ca urmare revendicarea autonomiei de către albanezi și chiar războiul deschis cu Imperiul Otoman. În timpul întâlnirii de la Prizren, participanții au semnat acest kararname (document programatic, n.n.), la 18 iunie 1878. Actul respectiv reprezenta o poziție inițială, susținută mai ales de proprietarii de pământuri și de persoane cu legături în administrația otomană. În Articolul 1 al acestui docu­ment, acești lideri albanezi își reafirmau intenția de a păstra integritatea teritorială a Imperiului Otoman în Balcani, susținând Poarta, legea islamică Sharia și de „a lupta cu arma în mână pentru a apăra integritatea teritoriilor Albaniei”. Articolul 6 al aceluiași document reafirma ostilitatea albanezilor, ca loialiști otomani, față de independența Bulgariei și Serbiei. „Nu trebuie să lăsăm armate străine să calce pământul nostru. Nu vom recunoaște numele Bulgariei. Dacă Serbia nu pleacă pașnic din țările ilegal ocupate, trebuie să trimitem bașbuzuci (akingii) și să luptăm până la capăt pentru a elibera aceste regiuni, inclusiv Muntenegrul”. La prima întâlnire a Ligii, memorandu­mul (kararname) nu conținea vreo cerere de independență a Albaniei, nici măcar de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, ci, după cum propunea Pashko Vasa, doar de unificare a întregului teritoriu revendicat într-un singur vilayet. Curând, această poziție s-a schimbat radical și a avut ca urmare cereri de autonomie și războiul deschis împotriva Imperiului Otoman, după cum a formulat Abdyl Frashëri.

Poziția europeană

În iulie 1878, membrii conducerii Ligii de la Prizren, în frunte cu Abdyl Bey Frashëri, au trimis o scrisoare Marilor Puteri de la Congresul de la Berlin, prin care cereau rezolvarea problemei albanezilor rezultată în urma războiului. Dar Congresul de la Berlin a ignorat memorandumul ligii, iar Otto von Bismarck, cancelarul Germaniei, a declarat chiar că nu există un popor albanez și că Albania este doar o „denumire geogra­fică”. Congresul a cedat Muntenegrului orașele Bar și Podgorica și zonele din jurul localităților montane Gucia și Plava, pe care liderii albanezi le considerau teritoriul lor. Serbia a obținut și ea o provincie locuită de etnici albanezi. Aceștia din urmă, în mare majoritate loiali Imperiului, se opuneau vehement pierderilor teritoriale. Albanezii se temeau și de posibila pierdere a Epirului în fața Greciei. Liga de la Prizren a organizat rezistență armată în Gucia, Plava, Shkodra, Prizren, Preveza și Janina. Un lider local descria frontiera ca „plutind pe sânge”.

Momentul inițial al mișcării: 10 iunie

Așadar, la 10 iunie 1878, delegații, mai ales lideri religioși musulmani, șefi de clanuri și alte persoane influente din vilayetele otomane Kosova, Manastir și Janina, s-au întâlnit în orașul Prizren din vilayetul Kosova. La adunare au participat circa 300 de delegați,  inclusiv cei din Bosnia, și mutasarriful (administratorul sangeacului) din Prizren, ca reprezentant al autorităților centrale. Au lipsit doar reprezentanții vilayetului Shko­dra. Acest moment este considerat cel al declanșării mișcării naționale albaneze din sec. al XIX‑lea. Dele­gații au înființat o organizație perma­nentă, numită Liga de la Prizren, sub conducerea unui comitet central care avea puterea de a impune taxe și de a strânge armată. Liga de la Prizren era formată din două ramuri: ramura Prizren și ramura de sud. Ramura Prizren era condusă de Iljas Dibra și avea reprezentanți din zonele Kirçova (Kicevo), Kalkandelen (Tetovo), Prishtina, Mitrovica (Kosovska Mitrovica), Viçitirin (Vucitern), Üsküp (Skopje), Gilan (Gnjilane), Manastir (Bitola), Debar (Debar) și Gostivar. Cea sudică, condusă de Abdyl Frashëri, era reprezentată de șaisprezece delegați din zonele Kolonja, Korcea, Arta, Berat, Parga, Gjirokastër, Përmet, Paramythia, Filiates, Margariti, Vlora, Tepelena și Delvina.

La început, autoritățile otomane au susținut Liga de la Prizren, dar mai apoi Sublima Poartă a început presiunile pentru ca delegații să se declare în primul rând otomani și abia apoi albanezi. Unii delegați, în frunte cu șeicul Mustafa Ruhi Efendi din Kalkandelen, au susținut această poziție și au pus accent pe solidaritatea musulmană și pe apărarea pământurilor musulmane, inclusiv Bosnia și Herțegovina. Această poziție inițială a ligii, bazată pe solidaritatea religioasă a stăpânilor de pământ și a membrilor administrației otomane cu autoritățile religioase, a fost motivul pentru care s-a propus denumirea „Comitetul Adevăraților Musulmani” (în albaneză: Komiteti i Myslimanëve të Vërtetë). Alți reprezentanți, în frunte cu Frashëri, s-au concentrat pe ideea autonomiei Albaniei și pe crearea conștiinței identității albaneze care să nu țină cont de liniile religioase sau tribale.

Trecerea la lupta armată

După ce toate tentativele lor de a-și rezolva cerințele pe cale diplomatică au eșuat, conducătorii ligii s-au lansat pe calea conflictului militar cu vecinii balcanici. Conform specialiștilor, Liga de la Prizren avea sub controlul său circa 30.000 de membri înarmați, care au lansat o insurecție împotriva Imperiului Otoman. Împre­jurările erau deja ostile, după eșecul avut la Congresul de la Berlin și după ce otomanii, de teamă că liga va pretinde independența față de Imperiu, au ordonat oficial dizolvarea organizației. Prima operațiune militară a ligii a fost atacul împotriva lui Mehmed Ali Pașa, generalul otoman care urma să supervizeze transferul teritoriului Plava și Gucia către Muntenegru. La 4 decembrie 1879, membrii Ligii au participat la bătălia de la Novšiće și au învins forțele muntenegrene, care încercau să preia controlul în Plava și Gucia. După izbucnirea luptelor, Liga a preluat de la turci controlul asupra orașelor kosovare Vučitern, Peja, Kosovska Mitrovica, Prizren și Gjakova. Având deja ca unic obiectiv obținerea autonomiei, Liga a respins autori­tatea turcă și a cerut separarea totală de Imperiul Otoman. Acesta, la rândul său, a încercat să suprime mișcarea albanezilor și a trimis trupe de represalii.

Retrasarea frontierelor și înfrângerea Ligii

În august 1878, Congresul de la Berlin ceruse o comisie care să traseze frontiera între Imperiul Otoman și Muntenegru. Congresul a cerut Greciei și Imperiului Otoman să negocieze o soluție la disputa lor de frontieră. Rezistența albanezilor față de tratat a obligat Marile Puteri să returneze Imperiului otoman Gucia și Plava, acordând Muntenegrului, în schimb, orașul de coastă Ulqin, majoritar albanez. Albanezii au refuzat să capituleze. În cele din urmă, Marile Puteri au impus o blocadă maritimă asupra Ulqin-ului și au forțat autoritățile otomane să-i țină pe albanezi sub control. Eforturile diplomatice și militare au reușit să păstreze controlul albanez în Epir, deși și acolo unele teritorii au fost cedate Greciei în 1881. În acel an, Marile Puteri au decis transferul Tesaliei și districtului Arta la Grecia.

Confruntat cu presiunea internațională crescândă de a-i pacifica pe “albanezii refractari”, sultanul a trimis alte trupe, sub comanda lui Dervish Turgut Pașa, pentru a suprima Liga de la Prizren și a transfera orașul Ulqin Muntenegrului. În aprilie 1881, cei 10.000 de oameni ai lui Dervish Pașa au capturat Prizrenul și apoi au zdrobit și rezistența din Ulqin. Liderii Ligii de la Prizren și familiile lor au fost arestați și deportați. Abdyl Frashëri, care fusese la început condamnat la moarte, a fost închis până în 1885 și apoi exilat până la moartea sa, șapte ani mai târziu.

Liga de la Prizren, de la fondarea căreia s-au împlinit anul acesta 142 de ani, a fost prima tentativă semnificativă a albanezilor pentru autonomie, primul semn major că poporul albanez este pregătit, are voința și mijloacele pentru a deveni independent. Lucru care s-a întâmplat trei decenii și jumătate mai târziu.

Centrul Raional pentru Moștenire Culturală din Prizren a deschis, în amintirea patrioților care au inițiat și susținut mișcarea numită de istorici Liga de la Prizren, o expoziție intitulată “Personalitățile Ligii Albaneze de la Prizren”. Expoziția a fost organizată de istoricul Parim Kosova. Deschiderea festivă a avut loc în ziua de 10 iunie a.c., în Complexul istoric în care s-au întâlnit liderii albanezi care au pus bazele Ligii.

Marius Dobrescu

Series Navigation

<< La HUMANITAS: O nouă ediție a „Generalului armatei moarte”Albania în memoriile unui scriitor român din exil >>