Albania în memoriile unui scriitor român din exil

Fragmentele de mai jos fac parte din volumele L’épreuve de la liberté – Mémoires și Mémoires, Le témoin de la vingt–cinquième heure, publicate de scriitorul de origine română Constantin Virgil Gheorghiu la Paris, în 1986 și, respectiv, 1995, și traduse de prof. dr. Gheorghiță Ciocioi la Editura Sofia. Secvențele literare reproduse aici se referă la Albania, la Eqrem-bey Vlora (Ekrim-bey în text, n.n.), fost dragoman al sultanului otoman și la regele Albaniei, Ahmet Zogu, și  fac parte din capitolul intitulat Lecțiile unui prinț oriental, fost bey și dragoman al sultanului Sublimei Porți Otomane, așa cum au fost relatate de scriitorul Constantin Virgil Gheorghiu. În final, o mică observație: chiar dacă unele afirmații sunt contrazise de specialiști, textele au calitățile unei bune literaturi memorialistice. (M. Oprea)

Ekrim-bey, diplomatul Sublimei Porți

– Veniți direct din Albania? îl întreb.Țara dumnea­voastră a fost ocupată de sovietici la fel ca a mea?

– Mă aflu atât eu, cât și cei doi prieteni ai mei, cu care ați făcut cunoștință aseară, de mai bine de două luni în Germania. Am venit să negociem cu germanii. Dar între timp situația militară a Albaniei s-a deteriorat și nu mai avem posibilitatea să ne întoarcem acasă. Așa că am rămas în Germania.

Ekrim Bei evită să vorbească de situația actuală a Albaniei. Preferă să evoce trecutul. Îmi spune că a debutat în cariera diplomatică ca atașat de ambasadă al Sublimei Porți otomane pe lângă țarul Rusiei, la Sankt Petersburg. A stat aici vreme de mai mulți ani, apoi s-a întors la Constantinopol unde a ocupat funcții înalte, între care și pe cea de mare dragoman pe lângă Sublima Poartă. Când Imperiul otoman a dispărut, Ekrim Bei s-a întors în țara lui de origine, Albania, devenită un stat liber, independent și suveran. A ocupat posturi ministeriale în aproape toate guvernele care s-au succedat aici. Acum era rândul micii Albanii să dispară. La fel cum Imperiul otoman a dispărut. Așa cum a dispărut și România. Astăzi, Albania eliberată de ocupația germană devine o colonie sovietică.

Ekrim Bei e foarte în vârstă. Poate să aibă șaptezeci de ani. Știe atâtea lucruri, cunoaște atâtea țări, atâtea orașe, atâția oameni, că rămân uluit ascultându-l. Este, totodată, o enciclopedie vie, un ghid turistic și o adevărată carte de telefon a persoanelor din înalta societate. Ekrim Bei cunoaște întreaga Românie, oamenii politici și miniștri, cunoaște străzile din București, ziarele noastre, istoria noastră. Îmi vorbește, de asemenea, de Rusia, unde și-a petrecut tinerețea ca diplomat turc acreditat pe lângă țar. Îmi vorbește de Berlin, de Londra, de Paris, de Roma și de New York, unde a fost ambasador al țării sale.

Acum o singură problemă îl frământă, îl împiedică să doarmă și-l face să sufere cumplit: frigul.

– Mi-e frig, îmi spune. Sufăr cumplit. E problema mea numărul unu, primordială, și nu pot să o rezolv. Mi-e din ce în ce mai frig și nu ajung să mă încălzesc. Am instalat un radiator electric în camera mea, însă, cu toate acestea, mi-e frig, nu pot să închid un ochi. Corpul meu e înghețat. Tremur în pat până dimineața. Acum sunt aici cu spatele sprijinit de șemineu, cu un șal pe umeri, cu bunda de blană în spate și cu papuci îmblăniți și, totuși, nu mai pot de frig. Știți de ce mi-e atât de frig?

– Nu…

– Din cauza vârstei. Când îmbătrânești, începi să te răcești. Cu neputință să te încălzești. Vă amintiți povestea marelui rege David: „Când regele David a ajuns la adânci bătrânețe, ne spune Biblia, îl acopereau cu haine, însă nu putea să se încălzească”. La fel și cu mine.

– Sunteți aici de câteva săptămâni, îi spun. E adevărat că se aud tunurile sovietice? Armata Roșie e atât de aproape de aici?

– Nu se aud tunurile sovietice, spune Ekrim Bei, dar se aud bombardamentele. În nopțile senine se vede cerul iluminat, roșu. E linia de foc. Se află la mai puțin de o sută de kilometri, după cum se aude. Armata Roșie înaintează. Nu e prea departe de noi.

– Nu vă e teamă, Excelență?

– Bineînțeles că îmi este teamă. Mi-e foarte teamă. Dar nu o teamă ca a dumneavoastră. După câte mi-ați spus, înțeleg că vă e teamă să nu cădeți în mâinile rușilor, să fiți dus de ei în robie. Spuneți că Dumnezeu v-a salvat în chip miraculos, dacă se poate spune așa, până acum, că v-a cruțat, v-a ținut liber, și că nu vreți să deveniți captiv al sovieticilor, așa cum sunt mama dumneavoastră, tatăl, frații și surorile. Vă e teamă să nu deveniți sclav ca poporul dumneavoastră și țara dumneavoastră. Ați avut șansa să rămâneți liber, în afara granițelor. Și vreți să rămâneți și de aici înainte. Despre asta este vorba, nu?

– Exact, răspund. Nu vă e teamă la fel ca mie de Armata Roșie? E foarte aproape de aici. Se aude. Înaintează.

– Ba da, v-am spus că mi-e teamă. Tuturor le e teamă de sovietici. Și e o teamă justificată. O teamă de ei ca de vampiri, ca de Genghis-Han, de Attila, de Tamerlan. Sunt exterminatori și flageluri. Mi-e teamă și mie de ei, ca oricărui muritor, însă nu în același fel ca dumneavoastră.

– Teama e aceeași la toată lumea.

– Nu. Dumneavoastră vă e teamă să nu ajungeți rob și vreți să fugiți. Veți fugi cu orice preț. Și mie mi-e teamă, dar nu voi încerca să fug, căci sunt foarte în vârstă. Am depășit vârsta fugii. Iată diferența.

– Dacă rușii vor sosi, veți rămâne aici?

– N-am de ales, spune Ekrim Bei. Sunt prea bătrân ca să fug, ca să alerg. Picioarele mele nu-mi mai îngăduie una ca asta. Abia pot să merg destul de greu, sprijinit de un baston. Sunteți foarte tânăr, nu aveți nici măcar treizeci de ani. Aveți datoria de a fugi.

Scurtă lecție de istorie a Albaniei

Profit de timpul care mi-a rămas pentru a termina poemul pe care îl scriu despre Albania. Această țară intrase în viața mea de trei zile. De atunci mă gândesc la ea fără încetare. Cu Albania nu e la fel ca și cu Croația, care a venit în existența mea pentru că a dat numele cravatei, pe care o înnod în fiecare zi în jurul gâtului meu. La cursul de instrucție ni s-a vorbit pentru prima oară, la liceul militar, de Albania. Căpitanul ne amintea, cum o făcea în mod obișnuit, că purtam uniforma Maiestății sale regele României și că trebuia să ne comportăm în conformitate cu uniforma pe care o purtăm. Aveam obligația să fim demni. Impecabili precum regii. Noi nu eram asemenea celorlalți băieți din România. Ei puteau să-și permită derogări de la conduită. Noi, însă, nu puteam să tolerăm nici o stângăcie. Uniforma noastră regală ne interzicea aceasta. Eram condamnați să fim desăvârșiți. Desăvârșiți în orice lucru.

Pentru a ne capta atenția, căpitanul a întrebat pe neașteptate:

– Ce personalitate europeană a îmbrăcat uniforma regală în acest an de grație 1928, odată cu voi?

Nimeni nu știa.

– Prințul Ahmed Bey Zogu. Și-a pus uniforma regală în același timp cu voi, căci a devenit în acest an rege al Albaniei sub numele de Zogu I.

Nu știam despre Albania decât ceea ce era scris în manualele școlare, că suprafața ei era de 27.538 de kilometri pătrați, că avea 1 milion de locuitori și că Tirana, capitala sa, număra 30 000 de oameni. Dar căpitanul Claino ne-a povestit despre această țară vecină din Balcani lucruri pe care le ignoram în totalitate și care ne-au făcut s-o iubim.

Căpitanul Claino avea o bibliotecă personală de mai multe mii de volume – toate legate în piele roșie, cu titlurile și numele autorilor cu litere aurite. Era un îndrăgostit de cărți. În oraș, închiria mereu două camere: una pentru el și una pentru frumoasele lui cărți.

În România au trăit mereu mulți albanezi. În marea lor majoritate negustori. Dar și înalte personalități. Familia prinților Ghica, considerată ca fiind grecească, era de origine albaneză.

Căpitanul Claino ne-a povestit istoria albanezilor. Ei sunt unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei. Numele de Albania vine din cuvântul Alp, care înseamnă munte. Turcii îi numeau arnăuți, viteji. Ei înșiși își spun skipetari: munteni. Își numesc patria lor Skiperia: muntele. Eroul național al Albaniei e prințul Gheorghe Castriotul, zis Skanderbeg. În copilărie, a fost luat ostatic la turci. Tânărul prinț albanez a fost crescut de Sublima Poartă otomană în credința musulmană și în disciplina militară. A ajuns un foarte mare căpitan. A fost numit conducător al unui sangeac, guvernator și comandant militar al unei provincii. Mai apoi, turcii îl vor porecli Skander Alexandru, căci îl egala pe Alexandru cel Mare în ispăvile sale de pe câmpul de bătălie.

În 1444, Skanderbeg s-a luptat cu turcii. S-a declarat creștin și apărător al creștinătății. A anexat la Albania teritorii din Macedonia, din nordul Greciei și din toți munții înconjurători. Papa Pius al II-lea i-a încredințat organizarea unei cruciade împotriva turcilor. Pe 29 mai 1453, Constantinopolul a căzut în mâinile otomanilor. A fost un doliu mare pentru creștinătate. Otomanii vor cuceri apoi toate țările Europei răsăritene. Amenințau Viena și Occidentul. Papa a poruncit să fie bătute clopotele în fiecare zi, la prânz, în toate bisericile Europei. Căci creștinătatea întreagă era amenințată. Singurul popor care rezista încă turcilor în Balcani erau albanezii. Ei vor rezista treisprezece ani după căderea Constantinopolului. Aceasta mulțumită vitejiei prințului lor Gheorghe Castriotul Skanderbeg. Dar, în 1467, Skanderbeg a murit. A murit în insula fortificată Lissa, „Gibraltarul Adriaticii”. Tot în această insulă-fortăreață a fost învinsă de romani, în secolul al III-lea, înainte de Hristos, și marea regină Teuta a Albaniei.

După moartea lui Skanderbeg, Albania a căzut și ea sub jug turc. Armata și populația albaneză, care vor scăpa de la masacre, se vor îmbarca pe nave improvizate și vor fugi pe mare. Refugiații albanezi vor cere azil în toate porturile. De-a lungul Mediteranei și Adriaticii. Dar peste tot li se interzicea debarcarea. Li se interzicea chiar aprovizionarea. Erau condamnați să rătăcească pe mare. Le era interzis să pună piciorul pe uscat. Nimeni nu-i voia. Le era teamă de represaliile turcilor. Și ca și când necazul lor nu ar fi fost destul de mare, o altă nenorocire s-a abătut asupra lor: conducătorul lor a murit. Au rămas fără călăuzitor. În mijlocul mării. Erau atât de îndurerați încât nu mai aveau curajul să aleagă un alt conducător. Știau că niciun prinț, că niciun rege n-ar mai fi putut să-i salveze. Doar Dumnezeu putea să facă aceasta. Atunci, într-un elan de speranță, refugiații albanezi o vor proclama pe Maica Domnului conducătoare militară și comandant al navei lor: ea va deveni călăuza și amiralul lor. Începând din acea zi, o vor numi pe Maica Domnului Condotiera.

Condotiera a salvat poporul albanez. Refugiații vor debarca sub comanda ei pe coasta Siciliei. Se vor stabili aici, într-o localitate ce se află la douăzeci și șapte de kilometri de Palermo și care se numește de atunci Piana dei Albanesi. Albanezii se află încă și astăzi aici. Tot sub comanda și sub ocrotirea Condotierei, Maica lui Dumnezeu, unicul lor conducător.

După cinci secole de ocupație, turcii au fost izgoniți de pe teritoriul albanez. În 1912. În 1914, Marile Puteri vor da un rege albanezilor. Acesta a fost prințul Wilhelm de Wied, nepotul reginei Carmen Sylva a României.

Prințul german a debarcat în Albania pe 3 martie 1914. Trebuia să fie uns rege al Albaniei în toamna aceluiași an. Dar încoronarea nu a avut loc niciodată. Pe 28 iunie 1914, arhiducele Franz-Ferdinand al Austriei a fost asasinat și a izbucnit războiul mondial. Prințul Wilhelm de Wied, nepotul reginei Carmen Sylva a României, s-a întors acasă, în Germania.

În același an, în 1928, când eu și camarazii mei intram la liceul militar din Chișinău și îmbrăcam uniforma regelui României, prințul Ahmed Bey Zogu a îmbrăcat veșmântul regal și el, fiind proclamat rege al Albaniei, sub numele de Zogu I.

M-am hotărât să scriu o poezie despre poporul albanez, o lungă poezie epică. Căpătasem obiceiul de a compune poezii din copilăria mea. Am deprins arta poetică de la mama. Căci mama scria poezii aproape în fiecare zi. Ne uitam la ea cum scrie ore întregi cu un ciot de creion. Eram intrigați de activitatea ei misterioasă și o întrebam necontenit ce face. Ea ne răspundea că scria poezii, dar nu ne lăsa să le vedem. Le ascundea cu grijă. Nimeni nu putea să dea de ele. Aceasta ne îmboldea și mai mult curiozitatea. O rugam să ne arate chiar de departe ce scria, dar ea refuza cu îndârjire. „Ce scriu nu e pentru voi, ne spunea ea. Nu pot să vă arăt”.

Ahmet Zogu la București

Pe 7 aprilie 1939, armata italiană a invadat și ocupat Albania. Regele Zogu I s-a refugiat la București. A locuit la hotelul Athénée Palace. Sunt înduioșat de soarta lui. Nimic nu este mai dezolant pe pământ decât un rege fără coroana sa, vânat în țara lui și care trăiește ca fugar pe un pământ străin, ascuns într-o cameră de hotel. M‑am dus să-l văd pe regele Zogu. Tânărul polițist care stă de gardă pe culoarul hotelului în fața ușii lui Zogu îmi spune:

– Nu e deloc nefericit acest brav Zogu. E chiar în plină formă.

– Un rege detronat, un rege fugar, un rege fără pământ, este chiar simbolul deznădejdii. Toate tragediile antice ne smulg lacrimi pentru ei. De mii de ani spectatorii plâng la teatru când apare pe scenă regele Oedip sau un alt rege detronat. Ei încarnează tragedia însăși și nefericirea supremă. Mi-am închipuit întotdeauna regii prigoniți din regatul lor cu picioarele goale, nerași, cu un baston de cerșetor în mână și cu cenușă în cap…

– Trebuie să-l vezi pe regele Zogu ca să revii cu picioarele pe pământ, mi-a spus polițistul. Zogu pleacă de la hotel în fiecare seară, la orele nouă. Întotdeauna la patru ace și fredonând. Nu se întoarce decât în zori. În toate nopțile petrece. Așteaptă sosirea unui vapor englez la Constanța, de unde se va îmbarca pentru Londra. E sigur că englezii îi vor izgoni pe italieni din Albania și că va reveni din nou pe tronul Albaniei. Nici măcar o singură clipă nu se îndoiește de asta. Pierderea tronului și ocuparea țării nu sunt pentru el decât vacanțe regale. Profită de aceasta pentru ca să se distreze, așa cum face orice om în timpul vacanței. Și are dreptate! Bravul Zogu!

Ușa se deschide. Regele Zogu apare inopinat. E tânăr, suplu, elegant, are o frumoasă mustață neagră și poartă o pălărie nouă, așezată pe o ureche. Fredonează.

– Salut, Zogu! spune polițistul.

Regele în costumul gri deschis, ca bogații de odinioară, aflați în vacanță pe Coasta de Azur, poartă un trandafir alb la butonieră. Se grăbește, e așteptat la dejun la ambasada Marii Britanii. Surâde și strânge mâna polițistului. Apoi, stând lângă polițist, îmi strânge și mie mâna. Foarte relaxat, într-o clipită, dispare spre ascensor, lăsând în urma lui o urmă fină de miros de apă de colonie și de briantină. Întreb:

– I-ai spus: „Salut Zogu”? Îl tutuiești? Îl tutuiești pe rege?

– Nu știe că-l tutuiesc, îmi răspunde polițistul. Zogu nu înțelege românește. Și chiar dacă înțelege, ar râde, considerând că fac aceasta ca un prieten. E în vacanță. În vacanță îți place să râzi, să faci glume și să fii prieten cu toată lumea!

Constantin Virgil Gheorghiu  (n.15 sept.1916, Războieni, Neamț – d.22 iunie 1992, Paris) a fost un diplomat român interbelic, jurnalist, romancier, poet și preot din exilul românesc postbelic. Studii: Liceul Militar „Regele Ferdinand I” din Chișinău, apoi Universitatea București – Facultatea de Litere și Filosofie. În 1943, a fost numit atașat de presă al Ambasadei României din Croația, iar după multe peregrinări prin Austria și Germania, s-a stabilit în Franța, în 1948,  unde a publicat circa 40 de volume. Fiind în exil, a urmat studii de teologie la Heidelberg, iar în 1963 a fost hirotonit preot la biserica ortodoxă română „Sfinții Arhangheli” din Paris.

Operă (selecție): Taraful de noapte, roman (Editura Fortuna); Viața de toate zilele a poetului (La vie de tous le jours du poète), poezie, Edit. Cartea Românească, 1937; Caligrafie pe zăpadă (Calligraphie sur neige), poezie, Editura Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1940; Ard malurile Nistrului: mare reportaj de război din teritoriile desrobite (Le rives du Dniestr sont en flammes), cu o scrisoare de Tudor Arghezi, Editura Națională „Gheorghe Mecu”, București, 1940 – reportaje de pe front din timpul războiului de eliberare a Basarabiei și Bucovinei, folosite mai târziu de Marin Preda ca sursă documentară în romanul „Delirul”; Cu submarinul la asediul Sevastopolului (Avec le sus-marin à l’assault de Sébastopol), Editura Națională, București, 1942; Am luptat în Crimeea (Je combattu en Crimée), reportaj de război, Editura Națională „Gheorghe Mecu”, București, 1942; Rumänische Märchen (Povești românești / Contes Roumains), Eibandentwurf von Eugen Dörr, Ähren Verlag, Heidelberg, 1948; La vingt-cinquième heure (Ora a douăzeci și cincea / Ora 25), traduit du roumain, Plon, „Feux Croisés”, Paris,1949; Necunoscuții din Heidelberg, traducere în limba română: Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București 2015 ș.a.

Series Navigation

<< Liga de la Prizren, evenimentul care a anunțat independența AlbanieiPandeli Evangjeli. Câteva momente >>