Sfinții de lemn de la Homorâciu

Share

Reportaj depre un cioplitor care n-a avut șansa lui Brâncuși

Călătoream, cu mulți ani în urmă, poate douăzeci, de la Vălenii de Munte la Cheia, când am intrat într-un sat cu un nume oarecum ciudat: Homorâciu. Era vară și jur-împrejurul localității se unduiau dealuri verzi cu livezi de meri și pruni, așa cum vezi deseori în zona Carpaților de curbură din Prahova. Am încetinit când am văzut un anunț curios pe una dintre porți: Expo de sculptură. Acolo locuia, cum aveam să aflăm câteva minute mai târziu, Jean Ivașcu. Ne-am oprit veseli, așa cum oprești când călătorești de voie, fără grabă și ai timp să vezi toate ciudățeniile care-ți ies în drum. L-am strigat, ne-am dat mâinile și omul ne-a poftit în curte. Surpriza avea să vină din spatele gardului de uluci și a copacilor mari, umbroși.

Pe Jean Ivașcu n-o să-l găsiți oricât l-ați căuta pe Google sau Wikipedia. Nu-l pomenește nici o revistă cunoscută, ca să nu mai spun de vreo publicație de artă. Deși, ceea ce făcea Jean Ivașcu era chiar artă. Reportajul pe care l-am făcut atunci l-am ținut nepublicat până astăzi. Acum, la ora la care scriu aceste rânduri, nu mai știu nimic despre Jean Ivașcu. Habar n-am ce s-o fi ales de lucrările lui. Și nici măcar dacă creatorul lor mai e în viață. Textul de mai jos este un omagiu târziu pe care i-l aduc lui, sculptorului popular, celui care a văzut dumnezeirea într-o bucată de lemn. Și care a întruchipat-o așa cum a știut el mai bine. Se spune că nu trebuie să te închini la chip cioplit. Dar atunci, văzând sfinții lui Jean Ivașcu, n-am putut să nu-mi fac o cruce cu limba în cerul gurii.

Jean Ivașcu și paradisul lui de lemn

Dacă veți trece vreodată prin Homorâciu – un sat prahovean situat între Vălenii de Munte și Cheia – și aveți puțin timp la dispoziție, nu ratați ocazia să vizitați ceea ce ar putea fi numit, citând un exemplu celebru, „Muzeul sfinților de lemn”. Originala „instituție” este semnalată printr-o tablă bătută în cuie la poarta lui Jean Ivașcu, locuitor al satului mai sus pomenit. Ivașcu este, de fapt, realizatorul, proprietarul, administratorul și custodele ciudatului lăcaș de cultură.

Gospodăria artistului se compune dintr-o casă de lemn, la etajul căreia se află muzeul, o bucătărie de vară, un staul pentru caprele pe care le scoate zilnic la păscut și o livadă de pruni destul de întinsă, în spatele casei. Jean Ivașcu nu este căsătorit și se gospodărește singur. De fapt, fără radio și televizor, el ar duce o viață destul de monotonă dacă nu ar avea pasiunea cioplitului. Pasiune din care și-a făcut o adevărată credință.

Muzeul lui Ivașcu este o grămadă de busturi sculptate în lemn reprezentând sfinți și îngeri, așa cum și i-a imaginat artistul, cu chipuri supte ca ale țăranilor din partea locului, cu plete și bărbi crețe. Ei privesc unii spre alții, parcă mirați de faptul că au ajuns aici, în podul casei unui artist popular din România. Un adevărat Pantheon creștin, cocoțat pe butuci de lemn printre care trebuie să pășești cu grijă ca să nu produci vreo stricăciune sau să-ți scrântești picioarele. Privindu-i, ai impresia că asiști la o piesă de teatru în care protagoniștii sunt blânzii noștri sfinți ortodocși.

Ceva mai târziu, cu o bucată de brânză de capră în față și un păhărel de țuică tulbure, Jean Ivașcu ne-a mărturisit că galeria sfinților lui de lemn urmează să fie completată cu noi personaje, întregind sacrul inventar cu chipurile altor și altor  personaje biblice, așa cum le vede el cu ochii imaginației.

L-am lăsat trebăluind prin ogradă, printre capre, cu gândul pierdut departe, în paradisul sfinților lui de lemn. Un artist pentru care dumnezeirea este mai aproape și mai concretă decât pentru cei mai mulți dintre noi.

Marius Dobrescu

Series Navigation<< Ramadanul, marea sărbătoare a musulmanilorPrograme turistice postpandemie pentru Ulqini >>