Pietre pentru templul poetului din Lancrăm: 125 de ani de la nașterea lui Lucian Blaga

Filosoful, poetul, dramaturgul, traducătorul, jurnalistul, universitarul, academicianul și diplomatul român Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, Sebeș – d. 6 mai 1961, Cluj) este o personalitate uriașă a culturii interbelice românești și universale.

Opera sa, alcătuită din peste 76 de volume publicate antum și postum, traduse în numeroase limbi, printre care și albaneza, a cuprins lucrări de poezie, dramaturgie, proză, aforisme, studii și eseuri filosofice, traduceri, corespondență etc. Scriitorul român, ale cărui creații impresionante au fost apreciate unanim în mediul literar internațional, era legitimat de departe să primească prestigiosul Premiu Nobel pentru Literatură. Mircea Eliade a propus expres acest lucru în 1956, împreună cu Rosa del Conte, reputată profesoară de italiană, eminescolog și membră de onoare a Academiei Române (din anul 1994) și criticul Basil Munteanu, ultimul pregătind dosarul de nominalizare pentru Stockholm. Însă, pentru că, încă din 1948, toate operele lui Blaga, fie ele poetice, dramatice sau filosofice, fuseseră interzise pentru că viziunea „idealistă” a scriitorului nu corespundea ideologiei de partid, autoritățile comuniste au făcut tot posibilul pentru a împiedica decernarea premiului lui Lucian Blaga, la acel moment. Profesorul și istoricul literar Ovidiu Drimba susține că Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor din România în acea vreme, a fost trimis de guvernul de la București la Stockholm „ca să arate acolo în cercurile autorizate că guvernul român n-ar privi cu simpatie asemenea distincție acordată lui Blaga. Însuși Lucian Blaga a aflat de la Radio Paris că Nobelul pentru Literatură fusese ,,acordat unui poet spaniol, în surghiun prin America de Sud”. „Eram al doilea (ca voturi primite, n.n.), imediat după spaniolul care a cules laurii. Personal eram nespus de mulțumit de succesul moral pe care izbutisem să-l obțin, cu totul pierdut, cum eram, într-un buzunar de provincie transilvană”, nota poetul. Dar acest eșec comandat nu i-a frânt cu nimic strălucirea operei poetice, căci „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină – / și-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micșorează, ci tremurătoare / mărește și mai tare taina nopții, / așa îmbogățesc și eu întunecata zare / cu largi fiori de sfânt mister / și tot ce-i neînțeles / se schimbă-n neînțelesuri și mai mari” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii). „Secolul al XX-lea va fi socotit al lui Blaga”, afirma Constantin Noica la Festivalul Internațional ,,Lucian Blaga” din 1984, regretând că noi, românii, n-am știut să valorificăm opera acestuia și s-o impunem  „logosului european”. „De aceea va trebui să tălmăcim veacului, în limbile care s-au impus în el, opera gânditorului nostru (…), pentru că n-am știut la timp cum să înțelegem și ce să facem cu opere ca aceasta a lui Lucian Blaga”.

(Opere: Poemele luminii, Pașii profetului, În marea trecere, Laudă somnului, La cumpăna apelor, La curțile dorului, Nebănuitele trepte, Zamolxe, Tulburarea apelor, Cruciada copiilor, Trilogia cunoașterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor, Pietre pentru templul meu, Hronicul și cântecul vârstelor etc.)

Maria Oprea

Blaga, tradus în limba albaneză

Lumina

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viață?

Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric și dat-a
un semn Nepătrunsul:
„Să fie lumină!”

O mare
și-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipa:
o sete era de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume și soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine știe?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te vad – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.

Drita

Drita që vjen
të më mbushë zemrën kur të shoh,
vallë nuk është një stërkalë nga drita
që u krijua ditën e parë,
nga ajo drit’ e etur për jetë ?

Asgjëja dergjej në agoni,
kur i Papërshkrueshmi lundronte në errësirë
dhe dha shenjën :
‘’Të bëhet dritë !’’

Një det
dhe një furtunë e çmendur drite
u shfaq në çast :
ishte një etje mëkatesh,dhimbjesh,
shpirtësimesh,vuajtjesh,
një etje për jetë dhe diell.

Po ku u zhduk verbuesja
dritë e atëhershme – Kush e di ?

Drita,që vjen të më mbushë
zemrën kur të shoh – o mrekulli,
është ndoshta stërkala e fundit
e dritës që u krijua ditën e parë.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
și-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micșorează, ci tremurătoare
mărește și mai tare taina nopții,
așa îmbogățesc și eu întunecata zare
și tot ce-i neînțeles
se schimbă-n neînțelesuri și mai mari
sub ochii mei –
căci eu iubesc
și flori și ochi și buze și morminte.

Unë nuk shkatërroj kurorën me mrekulli të botës

Unë nuk shkatërroj kurorën
me mrekulli të botës
dhe nuk vras
me mendje misteret,që i takoj
rrugës sime
në lule,në sy,mbi buzë apo varre.
Drita e të tjerëve
mbyt magjinë e të padepërtueshmes
fshehtësi
në thellësi errësire,
por unë,
unë me dritën time shtoj misterin e botës –
dhe ashtu si me rrezet e saj të bardha hëna
nuk e zvogëlon,por e drithëruar
zmadhon dhe më fort sekretin e natës,
ashtu pasuroj dhe unë agimin e përhumbur
me drithma çudishenjta
dhe gjithë ç’është pa kuptim
kthehet në pakuptimësi më të madhe
në sytë e mi –
se unë dashuroj
dhe lule dhe sy dhe buzë dhe varre.

Stă în codru fără slavă

Stă în codru fără slavă
mare pasăre bolnavă.

Naltă stă sub cerul mic
și n-o vindecă nimic,

numai rouă dac-ar bea
cu cenușă, scrum de stea.

Se tot uită-n sus bolnavă
la cea stea peste dumbravă.

Po rri në pyll lavdihumbur

Po rri në pyll lavdihumbur
zogu i madh i pamundur.

Qiellin e vogël zotëron
por asgjë nuk e shëron,

vetëm vesë nëse pi
shkrumb prej ylli,bërë hi.

Gjith’ shikon lart i sëmurë
tek ai yll përmbi janurë.

Autoportret

Lucian Blaga e mut ca o lebădă.
În patria sa
zăpada făpturii ține loc de cuvânt.
Sufletul lui e în căutare,
în mută, seculară căutare,
de totdeauna,
și până la cele din urmă hotare.
El caută apa din care bea curcubeul.
El caută apa
din care curcubeul
își bea frumusețea și neființa.

Autoportret

Luçian Blaga ësht’ i heshtur si mjellmë.
Në atdheun e tij
rënia e universit varet prej fjalës,
shpirti i tij ndodhet në kërkim,
në shekullorin,të heshtur kërkim,
sot e gjithmonë
dhe deri tek ato më të fundit kufij.
Ai kërkon ujin prej të cilit pi ylberi.
Ai kërkon ujin
prej të cilit ylberi
e pi bukurinë dhe mosqënien.

Poezia

Un fulger nu trăiește
singur, în lumina sa,
decât o clipă, cât îi ține
drumul din nor până-n copacul
dorit, cu care se unește.
Și poezia este așa.
Singură-n lumina sa
ea ține pe cât ține:
din nour până la copac,
de la mine pân’ la tine.

Poezia

Një vetëtimë nuk rron
vetëm,në dritën e saj,
veçse një çast,aq sa e vonon
rruga nga ret’ deri te trungu
i dashur,të cilin përqafon.
Kështu është dhe poezia.
E vetme në dritën e saj
ajo zgjat sa një vegim :
nga retë deri te trungu,
që nga unë deri tek ti.

Traducere în limba albaneză: prof.dr. Pandi Bello

Series Navigation

<< 800.000 $ pentru monumente istorice în AlbaniaMesaj despre o prietenie nesfârșită: Helena Kadare o evocă pe Sadije, soția scriitorului Dritëro Agolli >>