Pastila pentru suflet: Semnificații ale zilei de 10 Mai

Share

Domnia Regelui Carol I a reprezentat pentru țara noastră o jumătate de veac de împliniri istorice, neegalate în vreo altă epocă. Depunerea jurământului către Țară (10 Mai 1866); declararea independenței de stat (10 Mai 1877), urmată de campania din sudul Dunării, încununată de eroicele lupte de la Plevna, Grivița, Smârdan, Vidin și Rahova și proclamarea Regatului (10 Mai 1881) au făcut ca ziua de 10 Mai să se afirme ca dată a realizărilor sufletului românesc, devenind zi națională. Efortul depus pe plan intern, la nord de Dunăre, a fost împletit cu eforturi consistente pentru recunoașterea naționalității române, la sudul Dunării, în Balcani.

În 1860 luase naștere la București Comitetul Macedo-Român, care avea drept scop redeșteptarea națională a romanității balcanice. Roadele activității acestui comitet s-au arătat nu mult după aceea: în anul 1864, Dimitrie Atanasescu înființează prima școală românească la Târnova, lângă Monastir (astăzi Bitolia, Rep. Macedonia de Nord), începutul unui lung șir de școli românești în Balcani, iar în 1865, primii școlari macedo-români vin să învețe carte la București, la biserica Sfinții Apostoli, sub îndrumarea Arhim. Arvechie.  Avântul luat de aromâni se lovește însă de luptătorii pan-eleniști, care visau o singură naționalitate în Macedonia, cea elenă, urmărind astfel anexarea întregii provincii la tânărul stat, Grecia. Astfel, lupta pentru afirmarea existenței (a-)românilor în Balcani s-a dus pe două fronturi: mișcarea de redeșteptare, prin înființarea de școli și biserici cu predare și slujire în limba română (și dialect aromân) și presiunile diplomatice ale Bucureștiului pe lângă Înalta Poartă, Grecia și Marile Puteri, pentru recunoașterea acestei realități balcanice. Prima, fără a doua, nu avea nici un viitor, iar a doua, fără prima, nu ar fi avut nici un sens. Un erou al luptei noastre în Balcani, pe plan instituțional-școlar, a fost Apostol Mărgărit, cel care a reușit să înființeze 93 școli primare (cu 224 învățători și 5.142 de elevi), șase școli secundare, două școli comerciale (Ianina și Salonic) și o școală sperioară (la Elbasan). Exemplul său a fost urmat de mulți alții, unul dintre ei fiind preotul Haralambie Balamaci, din Korcea, cel care avea să plătească cu viața crezul său, în anul 1914. Și aceasta pentru că lupta aromânilor s-a dus cu preț de sânge, datorită intransigenței ultranaționaliștilor greci, care au întrebuințat orice mijloc pentru intimidarea/terorizarea preoților, profesorilor, negustorilor etc., a celor care simțeau și se declarau români. Nenumărate cazuri au fost raportate, iar localități ca Vlaho-Clisura, Veles, Florina, Caterini, Hrupiște, Gopeși, Moloviște, Ohrid, Grebena, Pleasa de Sus, Korcea/Curceaua și Moscopole dau mărturie despre acestea.

Lupta pașnică, de patru decenii, a diplomației românești, a înregistrat succese treptate. Primul este ordinul marelui vizir, din 5 Sept. 1878, pentru libera exercitare a învățământului și cultului în limba română, în vilaetele Ioanina și Salonic. Apoi urmează, în 1903, înscrieri ale vlahilor/(a-)românilor în jandarmerie, ocuparea unor posturi publice în Constantinopole și în provincii, burse liceale pentru cei din vilaetele Salonic, Ioanina și Monastir. La acestea se adaugă și înscrierea în actele de stare civilă a naționalității ullah, adică valah/român, în locul celei de rum (adică supus ortodox, pe care Patriarhia ecumenică o traducea prin grec). Dar cel mai mare succes al diplomației noastre îl reprezintă semnarea iradelei de recunoaștere a naționalității române în Imperiul Otoman (10 Mai 1905), cu drepturi aferente, egale cu ale celorlalte naționalități creștine de aici: organizarea în comune, alegerea primarilor, înființarea școlilor și construirea bisericilor necesare cultului, libera folosire a limbii în administrație, școală și biserică.

Astfel că, ziua de 10 Mai este sărbătoarea națională cu profunde semnificații în afirmarea noastră ca Neam și în Balcani, prin jertfa de pe câmpurile de luptă în campania din 1877-1878 și recunoașterea identității noastre naționale (1905).

pr. Gruia-Mihail Zamfirescu
Biserica Izvorul Tămăduirii–Mavrogheni, București

Series Navigation<< Clarinetul, un instrument pentru toate gusturile muzicaleRamadanul, marea sărbătoare a musulmanilor >>