Mesaj despre o prietenie nesfârșită: Helena Kadare o evocă pe Sadije, soția scriitorului Dritëro Agolli

Share

Literatura albaneză de azi a avut doi “monștri sacri”: Ismail Kadare (n. 1936) și Dritëro  Agolli (1931-2017), făcând parte din aceeași generație, a tinerilor literați care au debutat și s-au afirmat la începutul anilor ‘60. Ambii poeți și prozatori de forță. Cu destine uluitor de asemănătoare, ce se pot suprapune aproape perfect. E suficient să spunem că ambii au urmat studii de literatură în fosta URSS și au publicat mult în Albania comunistă. Și că au fost traduși masiv în străinătate. În fine, căsătoriți cu două colege de facultate, devenite mai târziu Helena Kadare și Sadije Agolli. Dar nu lor le sunt dedicate rândurile următoare, deși niciodată nu este prea mult să povestești despre doi maeștri ai scrisului de calibrul lor, ci femeilor care i-au însoțit de-a lungul vieții. Aflată deja la vârsta la care cea mai mare parte a apropiaților se află în lumea umbrelor, Helena Kadare i se adresează fiicei lui Agolli, Elona, printr-un mesaj tandru și emoționant în care evocă prietenia care le-a legat pe cele două femei, pe ea și pe mama Elonei, de-a lungul a șase decenii de viață. Mesajul, publicat în revista albaneză ExLibris, ne dezvăluie câteva momente din relația de mare delicatețe începută într-o cameră modestă de cămin, la începutul unui deceniu zbuciumat, în Albania comunistă. Iar decizia de a scrie textul de mai jos, mărturisește Helena Kadare, a fost luată în cele mai grele clipe pentru Elona, la scurt timp după dispariția Sadijei, închizându-se astfel cercul unei relații binecuvântate. (M.D.)

Dragă Elona,

Mi s-a părut nițel cam ciudat acum să mă așez și să-ți scriu numele în capul acestei pagini. Pentru că nu am mai schimbat niciodată mesaje. Lucru pe care l-am făcut cu mama ta, cu Sadije. Iată de ce acum, când mă adresez ție, mi se pare ceva neașteptat. Așa cum este și evenimentul trist care abia s-a petrecut. Căci tuturor celor care au o relație îndelungată le vine greu să-și închipuie că va veni și un moment ca acesta.

În vreme ce-ți scriu, tu ești în amintirea mea aceeași Elona mică, fiica prietenei mele dintotdeauna, a Sadijei, care a plecat dintre noi de câteva ore… Scriu aceste cuvinte și iar nu-mi vine să cred. Pentru că niciodată n-o să ți se pară naturală și nici “corectă” pierderea unui om apropiat, deși știm cu toții că acest lucru e ceva inevitabil.

Am urmărit cu nesaț știrile care veneau din Albania, de la prieteni comuni, despre evoluția stării ei de sănătate. Ieri dimineață, când mi-au telefonat ca să-mi spună că mama ta iubită și prietena mea a plecat pe drumul fără întoarcere, am încremenit. Nu ai fost doar tu, dragă fată, cea care a primit cu surprindere vestea plecării ei neșteptate. Am fost mulți, prietenii și prietenele ei, luați prin surprindere, rămași fără cuvinte de această veste. E un drum pe care-l vom face cu toții și totuși nu-l putem accepta. Fiecare dintre noi este legat prin mii de fire de duioșie, de înțelegere, uneori de răceală, dar de cele mai multe ori de iubire, cu celelalte ființe din jur și pierderea celuilalt, odată cu misterul vieții, rămâne mereu ceva insuportabil. Inacceptabil chiar.

După cum știi, prietenia mea cu mama ta nu e de azi, de ieri. Ea a început cu mulți ani în urmă, când noi două, fete tinere și fără o experiență de viață, ea cu bucle negre, eu cu coade, veneam din două orașe îndepărtate ale Albaniei și ne așezam în băncile Facultății de Literatură. Împreună cu lecțiile, aveam să împărțim și camera din căminul studențesc. Toate întâmplările, secretele noastre de fete, mici sau mari, aveau să fie dezvăluite și șușotite în camera aceea comună din căminul fetelor, o clădire cu parter, fostă cazarmă a armatei italiene, după cum se spunea, la intrarea pe strada Elbasan.

Adevărul este că ne simțeam fericite și entuziaste, senzație pe care ne-o dădea doar vârsta, pentru că viața noastră era plină de nenumărate lipsuri și privațiuni. Eram fericite că ieșisem dintre limitele dure ale grijii părintești, că studiam la facultatea pe care o visasem, bucuroase că ne aflam în capitală, la Tirana. Pe atunci orice ne făcea fericite. Căsătoria mea a avut loc repede, chiar în primul an de facultate, cu un poet tânăr care abia publicase volumul de poezii “Secolul meu”. A fost o nuntă care a produs multă nemulțumire, căci, în locul verilor și rudelor, au fost invitați scriitorii de la Uniune și colegele mele de cămin. La această nuntă, mama ta s-a cunoscut cu celălalt poet, la fel de afirmat și el, cu tatăl tău, Dritëro, ceea ce a dat prieteniei noastre o altă dimensiune.

Foarte repede au venit pe lume și copiii noștri. Tu știi foarte bine că, așa cum ți-a povestit Sadije, numele frumos pe care-l ai astăzi ți l-a pus Ismail. Erau niște vremuri greu de uitat. Îți amintesc un simplu detaliu, pe care poate nu-l știi: Când discuțiile noastre se prelungeau și ne prindea miezul nopții, mâncam împreună în dormitorul nostru, cu masa pusă pe o valiză veche, adusă de acasă de Ismail după studiile lui postuniversitare la Moscova. Erau mese simple, cu bucate puține, luate din bucătăria apartamentului, unde le punea mama lui Ismail și unde noi două intram pășind în vârful picioarelor ca să nu-i trezim pe ceilalți… Nu rareori, când găsea ușa la cămin închisă, Sadije dormea la noi pe un pat pliant, pe care-l țineam după ușă special pentru ea. Ce nopți minunate erau acelea!

Apoi, vremurile au devenit mult mai apăsătoare. Multe probleme, multe neliniști. Nu ne mai întâlneam atât de des ca înainte, deși firele prieteniei noastre nu s-au rupt niciodată.

Niște ani mai târziu, soarta a făcut să ne mutăm în același imobil, pe Strada Dibrei, acolo unde locuiți și astăzi. În perioada aceea, problemele și necazurile s-au înmulțit, iar noi n-am mai avut timpul necesar pentru a ne întâlni și a ni le împărtăși unii altora. Dar, la evenimentele importante din familie am rămas mereu împreună. La o asemenea întâlnire, pe la mijlocul anilor ’70, când lucram la primul meu roman, i-am cerut tatălui tău să-mi scrie o scenă de viață rurală, care pentru mine era ceva complet necunoscut. Fără cea mai mică ezitare, ba chiar râzând, Dritëro mi-a scris-o chiar acolo, la masă. Era un dialog “din viața satului”, scenă pe care am păstrat-o în roman până acum așa cum a scris-o el, cu mâna lui, în seara aceea. Câte amintiri asemănătoare rămân din acea perioadă…

Frumoasa ta mamă, Sadije, și eu am păstrat nealterată prietenia noastră în acele vremuri grele. La orice sărbătoare sau eveniment literar eram împreună sau ne auzeam la telefon. Iar această comunicare nu s-a întrerupt nici când noi am părăsit Albania.

Ultima dată când ne-am întâlnit a fost în decembrie trecut. Chiar obosită și cu probleme de sănătate, ea ne-a primit cu bucurie, împreună cu o altă colegă de facultate și, cu entuziasmul de altă dată, ne-a vorbit despre munca extraordinară pe care o făcea cu manuscrisele lui Dritëro. A adus acolo dosarele, în fața noastră, pe masa mare și rotundă din salonul plin de tablouri, masă pe care o găsești acum în toate reportajele și interviurile care se scriu despre voi. O masă-vedetă!

Împreună cu numeroasele fotografii pe care le-am făcut atunci, glumind că acum nu mai avem nevoie de fotograf ca odinioară, la cămin, deoarece telefonul le face cu ușurință, am stabilit să ne întâlnim la primăvară la Tirana, când noi ne vom întoarce în Albania. Împreună cu cealaltă colegă, i-am promis că, chiar dacă se va opune, o vom lua împreună să ne plimbăm diminețile pe dealul de lângă Lacul Tiranei. Voi veni neapărat cu voi, a promis ea când ne-am despărțit la ușa apartamentului. Și până atunci n-o să mai am nici probleme de sănătate.

O promisiune pe care nu și-a mai putut-o ține…

Dragă Elona, acum ești chiar tu mamă. Dar, înainte de a termina această scrisoare, aș vrea să-ți spun că mama ta, Sadije, a fost o fată, o soție și o mamă minunată. Sunt sigură că vei ști să păstrezi viu chipul ei în amintirea nepoților și nepoatelor pe care i-a lăsat în urmă. Și să le vorbești despre ea. Despre bunica lor frumoasă și bună, despre Sadije.

Series Navigation<< Pietre pentru templul poetului din Lancrăm: 125 de ani de la nașterea lui Lucian BlagaȘoapta agoniei”, o carte din carantină >>