Dr. Dorian Koçi (Tirana, Albania): Câteva momente semnificative ale Diasporei albaneze

Share

Dacă vom încerca să alcătuim o istorie a momentelor cele mai importante ale Diasporei albaneze și vom respecta principiul cronologic, vom începe firește cu epoca de după moartea eroului național Gjergj Kastrioti-Skënderbeu (Skanderbeg, n.tr.), epocă ce a dat primele valuri mari ale emigrației albaneze. Chiar de la distanță, Diaspora albaneză a dat o contribuție importantă la evoluția mișcării naționale albaneze din patrie. Arberia medievală a fost un exemplu cultural în Balcani, situație moștenită de Albania de mai târziu, în care, conform savantului croat Milan Šufflay, “se oglindea întregul cosmos balcanic cu toate nuanțele lui latine, grecești, romane, bizantine, italiene și slave, în care și astăzi sclipesc cristalele originare, straturile etnice de bază ale Peninsulei Balcanice, a căror statornicie și rezistență au dat limbilor balcanice o fizionomie comună și au ajutat la crearea unui caracter comun al culturii medievale balcanice.” Era normal ca acest amalgam cultural să fie dus și pe țărmul de vizavi al Mării Adriatice (în sudul Italiei, n.trad.). Acest context cultural și social va fi transmis nealterat de-a lungul secolelor, pentru că societățile rurale din Calabria au fost niște societăți închise în Evul Mediu și, în plus, o mare parte dintre coloniile arbăreșe dispuneau de statute speciale, consfințite prin documente, diplome și privilegii care garantau o originalitate și o autonomie culturală decentă în condițiile acelei epoci.

Un rol important în acest sens a jucat și identitatea religioasă a arbăreșilor, diferită de cea a localnicilor. Indiferent de faptul că, la începutul secolului al XVIII-lea, ortodocșii au trecut la cultul latin, fie voluntar, fie împinși de autorități, la începutul acestui secol aceștia au avut posibilitatea să aibă seminarele lor, destinate formării clerului de rit grec (spune Nathalie Clayer, deși termenul corect ar fi ortodox), care și-au dat contribuția la formarea unei elite laice greco-albaneze.

Tocmai din mijlocul acestui context cultural, un secol mai târziu, sub puternica influență a Iluminismului, a războaielor napoleoniene și a romantismului, se va naște și va evolua ideea unei identități culturale și naționale, care, prin evocarea trecutului eroic al epopeii secolului lui Skanderbeg, va reuși să coaguleze dincolo de mare o altă Albanie. Unul dintre cei mai iluștri reprezentanți ai acestei elite arbăreșe a fost desigur Jeronim de Rada, care, altfel decât înaintașii săi, nu doar că a avut meritul de a inaugura romantismul în literatura albaneză prin poemul său “Cântecele lui Milosao” (1836), dar, pentru prima dată, a integrat literatura unei comunități mici în curentul european al vremii.

Lăsând la o parte lecturile diferite de care s-a bucurat acest poem, diversele studii și analize literare ce i s-au făcut de la publicare și până azi au lăsat oarecum în umbră contextul istoric și geografic al oglindirii epocii istorice în care Jeronim de Rada a fixat evenimentele, toponimia locurilor pomenite și simbolurile culturale specifice.

Arvaniții din Grecia s-au evidențiat ca luptători destoinici în Revoluția greacă din anul 1821, din rândul lor ieșind personalități deosebite precum Marko Boceari, A. Kullurioti, Dhaskalina Bubulina etc. În Italia, Garibaldi i-a numit pe arbăreși eroi ai mișcării de eliberare italiene și ai unificării țării. Spre deosebire de Italia, statutul populației arvanite din Grecia continuă să fie unul cețos chiar și în zilele noastre, iar cele câteva evenimente culturale care au avut loc în comunitatea arvanită pot fi considerate întâmplări care au amintit de o problemă uitată și care, în condițiile unificatoare ale globalismului, constituie tocmai excepția care întărește regula. Una dintre personalitățile cele mai importante ale renașterii culturale arvanite din anii 1980-2000 este cercetătorul, avocatul și publicistul Aristidh Kola, care, în cartea sa “Arvaniții și originea grecilor”, aduce din nou în prim plan mitul pelasgic al originii comune greco-albaneze și reafirmă cu mândrie că 90 dintre cei 100 de eroi ai Revoluției grecești au fost arberi (albanezi, n.trad.), lucru care nu doar că nu este amintit de istoricii noștri, dar se și încearcă eliminarea lui din istorie și minimalizarea contribuției acestei populații.

 Însă,  indiferent de această renaștere culturală, trebuie acceptat faptul că populația arvanită din Grecia, chiar dacă o perioadă lungă de timp și-a păstrat o statornică identitate lingvistică, ilustrată de numeroșii călători străini care au vizitat teritoriile grecești în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ba chiar și în primele etape ale Renașterii Naționale Albaneze, și a avut activiști importanți care au luat parte la mișcarea naționalistă albaneză precum Anastas Kullurioti, în anii ‘90 această populație prezenta o evidentă conștiință elenică, rezultat al numeroaselor procese de asimilare care au avut loc cu un secol și jumătate înainte de întemeierea noii monarhii grecești. Aceste procese de asimilare se bazau pe aceleași caracteristici care au stat la baza formării națiunii elene, precum identitatea religioasă și urbanizarea rapidă introdusă de proaspăta monarhie grecească mai ales în zona Attica, unde această populație era mai numeroasă. Fiind creștini ortodocși și știut fiind că ortodoxia se afla la baza identității moderne elene ce se năștea, mulți dintre ei luaseră parte la lupta pentru independență, unii dintre ei devenind chiar comandanți ai acesteia.

La fel ca în secolele dinainte, elenismul se sprijinea pe dispersarea și lipsa de unitate geografică a unora dintre populații, ca și (cum am mai spus) pe procesul de urbanizare. Absența unei tradiții literare acționa în aceeași direcție. Rețeaua învățământului în limba greacă, care se extindea, a fost, împreună cu Biserica, un puternic motor al grecizării, mai ales după ce au sporit presiunile pentru școlarizarea fetelor. Dar ceea ce a ajutat la dispariția limbii albaneze și la pierderea rolului ei social, cel puțin în spațiul public, era următoarea constatare: să vorbești albaneza însemna să aparții stratului cel mai de jos al societății neo-elenice, adică să fii țăran sau marinar, în vreme ce a vorbi grecește era sinonim cu a fi un “grec adevărat”. Tocmai acest paralelism cultural a influențat în mod mai accentuat elenismul, dând viață în același timp unei întregi literaturi în limba greacă, scrisă de către membrii școliți ai acestei populații, despre originea comună a popoarelor grec și albanez, ca și tentativelor de a crea o monarhie comună greco-albaneză.

De-a lungul stăpânirii otomane, mai ales în anii Renașterii Naționale, coloniile albaneze au păstrat o legătură permanentă cu patria-mamă și au dat o contribuție însemnată la mișcarea națională și la realizarea independenței. Marii oameni ai Renașterii albaneze, precum Naum Veqilhargi, Jeronim de Rada, prințesa română cu origini albaneze Elena Ghica alias Doria D’Istria, Andon Zako Çajupi, Thimi Mitko, Fan Stilian Noli, Faik Konica au fost doar câteva dintre personalitățile care au contribuit la alcătuirea programului Mișcării Naționale, la dezvoltarea învățământului și culturii, la crearea societăților patriotice etc. Coloniile albaneze și-au continuat activitatea chiar și după crearea statului albanez. Ele l-au sprijinit pas cu pas pe drumul consolidării, democratizării, afirmării în viața internațională și constituirii relațiilor sale cu celelalte națiuni. Albanezii din București, de pildă, au adus o contribuție importantă la rezolvarea cauzei naționale. Unul dintre cele mai cunoscute nume rămâne cel al Elenei Ghica, care a avut o corespondență frecventă cu alți patrioți albanezi precum Thimi Mitko, Zef Jubani, Dhimitër Kamarda, Jeronim de Rada etc. Vorbind despre prințesa română cu origini albaneze, Dhimitër Kamarda a spus: “Prințesa avea bunătatea îngerilor și o noblețe desăvârșită, lucruri care făceau din ea o persoană deosebită”.

Elena Ghica a fost un istoric, filolog și etnolog cu studii profunde. Același Dhimitër Kamarda a numit-o “Podul de legătură între Orient și Occident”. În anul 1881, intelectualii albanezi din România, adunați în casa lui Vasil Tarpo din București, au întemeiat o societate pentru tipărit cărți în limba albaneză pe care au numit-o “Filiala societății din Istanbul pentru scrieri albaneze“. Rolul și importanța acestei societăți pentru întărirea conștiinței naționale albaneze au fost foarte mari. Încă din ziua constituirii, numărul membrilor a crescut permanent, așa că, în 1884, s-a decis ca societatea să se numească “Drita” (Lumina). Această societate a avut un rol însemnat în organizarea vieții culturale și politice a albanezilor din București. Conducerea societății cultural-literare “Drita” i-a fost încredințată lui Anastas Avramidhi Lakçe, un proprietar bogat provenit din Korcea. Câțiva ani după aceea, în 1887, s-a întemeiat societatea “Dituria” (Știința), condusă de Kristaq Duro. Societatea culturală “Drita” s-a ocupat de educarea tinerilor albanezi la Școala normală din București, în vreme ce “Dituria” a avut o activitate susținută de editare a cărților școlare și de răspândire a învățământului în limba albaneză. În anul 1888, la București, a fost tipărit săptămânalul bilingv (în albaneză și română) “Shqiptari” (Albanezul), iar în 1891 a fost publicat “Apel à nos frères albanais”, un strigăt de încurajare adresat cosângenilor de pe toate meridianele. În 1897 a văzut lumina tiparului ziarul “Shqipëria” (Albania), condus de Visar Dodani, iar un an mai târziu, în 1898, un alt periodic, “Ylli i Shqipërisë” (Steaua Albaniei), publicat în trei limbi: albaneză, greacă și franceză. Merită spus că “Shqiptari” a apărut, cu câteva întreruperi, până în 1903.

În anul 1898, la București, intelectualii albanezi Visar Dodani, Faik Konica, Pandeli Evangjeli ș.a. au organizat o adunare în cadrul căreia au fost dezbătute problemele învățământului și educației populației albaneze. Aceștia i-au cerut sultanului ca limba albaneză să fie predată în toate școlile albaneze din teritoriile populate de schipetari. Când presa europeană a anunțat că această populație s-a răzvrătit contra Imperiului Otoman, iar revista “La Nazione Albanese” scria despre situația grea a acestei populații sub administrație otomană, albanezii din România nu au putut rămâne indiferenți. Intelectuali precum Visar Dodani, dr. Ibrahim Temo, Dervish Hima, Nikolla Naço ș.a., sprijiniți de restul comunității, și-au intensificat presiunile pentru obținerea independenței teritoriilor albaneze din imperiu. La București erau tipărite manualele școlare redactate de învățații albanezi care trăiau și activau la Istanbul și, de asemenea, alte cărți de învățătură scrise în aceeași limbă. În ianuarie 1907 a fost constituită societatea “Bashkimi” (Unirea), prin contopirea tuturor societăților care existau la București. Exponenții acestei noi organizații au fost Anastas Lakçe, Vangjel Çeço, Spiro Maçuka, Kristo Luarasi, Sotir Peçi ș.a.

În 1908, albanezii din București, sub conducerea lui Nikolla Naço, au reușit să deschidă o biserică pentru albanezi. Membrii coloniei au adunat fonduri pentru construirea bisericii și salariul preotului. Biserica s-a numit Sf. Gheorghe cel Nou, iar preot a fost numit Harallamb Çalamani. Din banii adunați a fost cumpărată o orgă și s-a asigurat plata pentru dirijorul corului, care a fost unul dintre cei mai cunoscuți muzicieni ai vremii, prof. Ion Chiriac. Un eveniment important pentru comunitate a fost susținerea primei slujbe în limba albaneză, în 1908, la care a luat parte și corul bisericesc al coloniei. Repetițiile corului se realizau într-o sală privată, pentru care se plătea chirie. În afara cântecelor patriotice albaneze, corul a interpretat și compoziția lui Ciprian Porumbescu “Pe-al nostru steag e scris unire”. Entuziasmați de acest frumos cântec românesc, albanezii din București l-au rugat pe poetul Asdreni să adapteze textul cântecului în limba albaneză.  Așa a apărut textul care, pus pe muzica compozitorului român, a devenit imnul de stat al Albaniei, intitulat “Jurământul pe drapel” (rămas până astăzi imnul de stat al acestei țări, n.tr.). Acest imn a fost popularizat printre albanezii din București și a ajuns în patrie adus de Tashko Ilo și Hilë Mosi. Prin intermediul lor, partitura imnului a ajuns la Korcea, de unde s-a răspândit în toată Albania. Imnul citat a însoțit ridicarea drapelului Independenței la Vlora, pe 28 noiembrie 1912. Cu trei săptămâni înainte, pe 5 noiembrie, ajuns în România, Ismail Qemali i-a adunat pe patrioții albanezi din București la hotelul “Continental”, unde au discutat despre independența Albaniei. În cuvântul său, Ismail Qemali a subliniat: “Altă salvare nu există pentru Albania decât să se strângă o mână de patrioți curajoși și, împreună cu mine, să ajungem în țară și să vestim independența ei”. Un document cu data de 5 noiembrie 1912 adeverește ținerea acestei reuniuni istorice a albanezilor din București, sub conducerea lui Ismail Qemali. La adunare au participat numeroși patrioți albanezi, precum Luigj Gurakuqi, Aleksandër Stavre Drenova (Asdreni), Akile Eftimiu, Dhimitër Berati etc. Deci, declararea independenței și formarea primului Guvern național albanez au fost decise la București. Participanții la reuniunea de la București i-au însărcinat pe Ismail Qemali și delegații care-l însoțeau să contacteze reprezentanțele diplomatice ale Marilor Puteri, de la care să primească aprobarea pentru declararea independenței și formarea primului stat albanez.

Diaspora albaneză din SUA i-a avut ca protagoniști pe Fan S. Noli și Faik Konica. Societatea “Vatra” constituie, fără îndoială, una dintre cele mai de succes povești ale organizării albanezilor din străinătate în acel secol. Născută și funcționând ca o copie a celorlalte societăți create de albanezi în România, Bulgaria, Egipt și Turcia, “Vatra” are meritul ca, adoptând mentalitatea și etica muncii din țara în care a fost creată, să se transforme într-o reprezentanță demnă a albanezilor în lume și să contribuie într-un fel unic la întemeierea și întărirea statului albanez. Mai mult decât atât, “Vatra” a rămas în conștiința noastră istorică drept reprezentantul voluntarismului patriotic, căci ea a fost printre puținele societăți care au promovat evenimentele din Albania prin participarea directă a voluntarilor ei la răscoala generală din anul 1912, la Lupta de la Vlora și la construirea și consolidarea statului albanez în perioada 1920-1924. Atât de mare, de cunoscută și de complexă a fost contribuția acestei societăți, încât i s-a admis participarea cu un deputat în parlamentul albanez în legislatura 1921-1924. Emigrarea forței de muncă din Albania, la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, a fost stimulată de procesul de industrializare și urbanizare rapidă din multe țări europene și din America de Nord. În toată această prioadă, un mare număr de albanezi a emigrat pe considerente politice și economice. Printre ei: Gjon Mili, Stavro Skëndi ș.a.

În martie 1991, după prăbușirea dictaturii comuniste și primele alegeri democratice, în câteva zile, mai mult de 24.000 de albanezi au ajuns pe țărmul Italiei, un fenomen ce a fost considerat o adevărată criză umanitară atât pentru Albania, cât și pentru Italia. Mii și mii de cetățeni albanezi au plecat lăsându-și în urmă patria, pământul natal, casa și pe cei apropiați. În toate epocile, activitatea practică a emigranților albanezi a rămas un factor economic important în bugetul familiilor lor, dar și al statului albanez. Noua diasporă face eforturi mari pentru a se integra în viața economică, politică și culturală a țărilor gazdă, influențează dezvoltarea Albaniei și servește drept punte de legătură între aceste țări și patria-mamă. În numeroase cazuri, această nouă diasporă, îmbogățită cu noi elemente școlarizate în Occident, a ajutat la consolidarea democrației, la emanciparea politicii albaneze și a schimbului de idei.

Bibliografie

• ‑Arkivi Qendror i Shtetit, Fondi 71, Dosje 1, Nr. 71.283. Qeveria e Përkohshme e Vlorës dhe veprimtaria e saj, Nëntor 1912-Janar 1914, përpunuar e redaktuar nga Dhimitër Kotini, Xhavit Struga, Fane Veizi, Mediha Shuteriqi, Kleanthi Dedi, botim i Drejtorisë së Përgjithshme të Arkivave Shtetërore, Tiranë, 1963.

• ‑Aristidh Kolia. Arvanitët dhe prejardhja e grekëve. Tiranë; Toena, 2008

• ‑Ilir Ikonomi, Pavarësia. Udhëtimi i paharruar i Ismail Qemalit, UET Press, Tiranë, 2012.

• ‑Nathalie Clayer. Në fillimet e nacionalizmit shqiptar. Lindja e një kombi me shumicë  myslimane  në Europë. Tiranë: Përpjekja, 2009

• ‑Vehbi Bala, Jeta e Elena Gjikës “Dora d’Istrias”, Tiranë 1967.

• ‑Oliver Jens Schmitt “Arbëria Venedike1392-1479” K and L, Tiranë, 2006.

Notă:  Autorul este un cunoscut istoric și directorul actual al Muzeului Național de Istorie al Albaniei. 

Traducerea: Marius Dobrescu

Series Navigation<< Tratative Uniunea Europeană – Albania și Macedonia de NordUn kosovar condamnat politic în Albania >>