Voluntari români în apărare statului albanez

Share

Îndată ce a pus piciorul pe pământul Albaniei, prințul german Wilhelm de Wied a constatat că realitatea din micul stat balcanic nu era așa cum i-o prezentase delegația albaneză care, cu numai o lună în urmă, îi oferise coroana și tronul acestui stat. Peste tot, de la nord la sud, țara era cuprinsă de vâlvătăile luptelor intertribale, de orgolii mărunte și porniri revanșarde.

Șefii militari, musulmani în cea mai mare parte, do­reau pe tronul albanez un prinț musulman, fie el chiar și din familia sultanului, ceea ce a împins în absurd orice idee de organizare și disciplină adusă de prințul german. În această atmosferă de anarhie generală, regele, curtea sa, resturile guvernului și reprezentanții puterilor străine s-au trezit izolați în orașul Durrës, asediat din toate părțile de bandele turcomane. Mica armată devotată regelui, condusă de ofițeri olandezi, și artileria de pe vasele străine din golf au rămas singurul sprijin al tronului. Aflând că regimul lui Wied e în primejdie de moarte, capii comunității albaneze din România s-au întrunit și au decis convocarea unei trupe de voluntari care să meargă în Albania și să apere capitala statului și pe monarhul însuși. Presa vremii a relatat pe larg despre această inițiativă, salutată nu numai de etnicii albanezi din țara noastră, ci și de autoritățile de la București. Vom publica, în acest număr al revistei noastre, două materiale reproduse din media bucureșteană a acelor ani referi­toare la acest episod decisiv din istoria Albaniei. Cele două texte provin din volumul „Independența Albaniei, în percepția opiniei publice românești (1912-1914)”, autor prof. univ. dr. Stoica lascu. (Marius Dobrescu)

Plecarea voluntarilor români pentru Albania.

Echiparea, sericiul divin, plecarea

Compania tinerilor voluntari cari s’au înrolat spre a merge în Albania s-a întrunit eri dimineță la sala „Trocadero”, unde s-a făcut completa lor echipare.

Voluntarii purtau uniforma infanteriei noastre, iar în loc de bonetă, fesul alb albanez cu pajura Albaniei, având ca semn distinctiv tricolorul român, drept tresă la chipiu.

Înșirați pe două rânduri, tinerii voluntari au pornit sub comanda d-lui căpitan Christescu la biserica albaneză „Dintr’o zi”, unde compania urma să primească drapelul și să depună jurământul de credință.

Încăperea bisericii era prea mică pentru numerosul public care venise ca să ia parte la această rară solemni­tate.

Preotul albanez întovărășit de alți doi preoți români a oficiat serviciul divin, rostind călduroase rugăciuni pen­tru mănunchiul de tineri care pleacă însuflețiți de dorul de a pune liniștea în Albania și a asigura o eră de prosperitate acestui tânăr stat, care în scurta lui exis­tență a încercat atâtea zguduiri.

A fost un moment mișcător atunci când preotul a încre­dințat inimoșilor voluntari drapelul, de sub ale cărui cute apăreau panglicele tricolore ale României.

Apoi, în fața numeroasei asistențe, în mare parte fruntași ai Coloniei Albaneze din Capitală, compania a depus jurământul de credință suveranului Albaniei, principele Wlihelm de Wied, sub comanda căruia au trecut de azi înainte, până ce își vor fi făcut complet datoria.

După oficierea serviciului divin, d. căpitan Șerbă­nescu a ținut o caldă și entuziastă cuvântare. D-sa adresându-se albanezilor, i-a rugat să dea tot sprijinul lor material pentru echiparea voluntarilor, cari cu prețul vieței lor se duc în Albania spre a așeza liniștea atât de mult dorită  de toată Europa civilizată. Joia viitoare va pleca din București o nouă echipă de voluntari, și d-sa a terminat făcând apel la toți albanezii și bunii români, să înlesneasă plecarea lor la Durazzo.

D. inginer Eftimiu din Constanța a adus elogii bărbă­ției și eroismului tinerilor voluntari cari pleacă în Albania, schimbând o viață de liniște și plăceri, pentru o viață de primejdie, dar umanitară și nobilă prin scopul ei. Urează tinerilor care pleacă succese strălucite de arme, demne de bravura militară a armatei române.

După amiazi, la orele 4 și jumătate, compania a pornit spre gară în sunetul fanfarelor. Pe tot cursul dru­mului, voluntarii au fost aclamați de public. Numeroși albanezi i-au însoțit până la Gara de Nord.

Voluntarii vor merge cu trenul până la Triest, de unde vor lua vaporul la Durazzo.

N.P.D.

“Adevărul”, XXVII, nr. 8.895, 20 iunie 1914

Informațiuni 

Spre Albania

Vineri, la 3 iulie., după amiazi, eram întâmplător în Gara Vâlcani, comună dintre Timișoara și Seghedin. Lumea amestecată, nemți, bulgari, sârbi și ro­mâni, domni și țărani deopotrivă, cari soseau din toate părțile, discutau cu înverșu­nare despre evenimentele zilei, despre răsboiul european, despre Sârbia Mare, când intră în gară trenul ce venea de către Timișoara. Acesta produse o nouă senzație la multele senzații ale acestor zile critice, când lumea nu mai știe ce să mai cugete, nu mai știe de ce să se înfioreze mai mult, de grozava tragedie de la Sarajevo sau de pericolul unui posibil răsboi, ce-l întrevăd unii ridicându-și capul monstru dintre valurile tulburi a încurcăturilor de tot feliul, cari au să se mai înmulțească încă prin perderea unui puternic stâlp al echilibrului european, de altfel și până acum atât de slăbit.

Trenul aducea cu sine niște soldați frumoși, sprinteni și veseli, îmbrăcați în uniforme albe, cu șăpci rotunde, cu fund lat deasupra și tot albe și ele, având numai pe partea dinainte o bandă roșie cu mai multe tresuri negre pe ea. La vederea lor lumea se întreba mirată: ce sunt, cine sunt și unde merg acești oameni?!…

Curiositatea fu de loc satisfăcută, când celor vreo opt soldați sprinteni, ce aleargă să-și cumpere ceva din gară – ofițerul, care purta două medalii, le strigă românește de pe treptele vagonului: numai repede, repede băieți, că pleacă trenul! Toată lume a esclamat: sunt români! S-a aflat curând și unde merg… și deși știam și eu acum, că aceștia-s voluntarii români cari merg să mântuie tronul lui Wilhelm și să lupte pentru viața Albaniei, nu m’am putut stăpâni să nu mă apropiu de vagon și să-i întreb direct: unde mergeți? Ofițerul mai în etate decât ceilalți îmi răspunde îndată în tempoul repede al fraților din țară: la Durazzo!

Și câți sunteți? continuai eu.

Numai 50.

Și d-voastră, o mână de oameni, credeți, oare, că veți putea face ceva rânduială în învălmășeala aceea și încă acum, așa de târziu, când par că-s numărate chiar orele domniei lui Wilhelm?

Mi-a răspuns într-un ton hotărât și bărbătesc:

Ne-am deprins cu gloanțele! Fie ce va fi! Odată și așa avem ca să murim!…

Atât. Se auzi trâmbița poștei…, apoi un “mehet”, și trenul se puse încet în mișcare… Impresionat până la lacrimi de bărbația, de abnegația cu care  se duc de bunăvoie să-și jertfească pentru o idee măreață viața acești soldați români, le-am urat cale bună și succes la împlinirea scopului lor nobil.

Lumea fără deosebire se adunase în grupuri înaintea gării și privea în urma lor exclamând: De ce nu au plecat oare mai curând?!

Da, dacă Carol I ar fi putut lăsa să plece mai curând, și nu numai 50, ci cel puțin 20 mii de voinici de aceștia atât de sprinteni, de frumoși și cu capul în mână, atunci, acești soldați români ar fi fost arhanghelii, cari – proclamând cu sabia în mână ordinea în Albania și stingând prin aceasta focul infernal, ce arde până acuma înădușit acolo între granițele unei țări – ar fi mântuit încă o dată pe bătrâna Europă de pârjolul ce o amenință. Dar așa nu știu cum va fi!?

Putea-vor oare contribui cei 50 de voluntari români, pe lângă toată bărbăția lor, la localizarea focului, ca să nu-l lase să isbucnească cu furie în toate părțile?… Nu se poate ști!… Scântei par’că au sărit deja până acuma și în alte părți… Viitorul e în mâinile lui Dumnezeu!

N. Mihuțiu

“Românul”, IV, nr.137, 24 iunie/7 iulie 1914

Notă. Cu tot entuziasmul lor, cei aproape 400 de voluntari veniți din România să apere tronul prințului de Wied nu au reușit să pună ordine în haosul care stăpânea Albania, o țară proaspăt ieșită de sub administrația otomană. Așa cum am mai scris în revista noastră, domnia principelui german a fost de numai șase luni și, la începutul lunii septembrie 1914, Wilhelm și soția sa, Sophia, s-au îmbarcat pe o navă italiană și au părăsit teritoriul Albaniei. Ghinionistul prinț avea să se stingă în România, la Predeal, în ziua de 18 aprilie 1945.

Marius Dobrescu

Series Navigation << În ajutorul Korcei distrusă de seismul din 1931: Un gest generos al comunității din România destinat reconstruirii orașuluiKara Mahmud pașa și Înalta Poartă >>