„Prin păstrarea dialectului, pe care îl folosesc în conversațiile curente, aromânii au păstrat vie conștiința romanității și a românității”

Share

Interviu cu dr. Manuela Nevaci despre cercetările lingvistice în Balcani
(urmare din numărul trecut)

Prezentați-ne câteva dintre elementele de bază care ne îndreptățesc să afirmăm strânsa înrudire a limbii române cu cea a românilor de la sudul Dunării.

Raportat la dacoromână, dialectul aromân actual, prin elementele conservatoare îndeosebi în domeniul foneticii și al fonologiei, se apropie în bună măsură de româna comună. Inovațiile care se constată se explică atât prin evoluția internă a dialectului, cât și prin influența exercitată asupra aromânei de limbile balcanice. Ca impresie generală, aromâna actuală apare ca o fază mai veche în evoluția de la latină la română.

În legătură cu marea răspândire a aromânilor în trecut și cu atestarea lor documentară foarte timpurie în sudul Dunării, s-a pus problema teritoriului de formare a aromânilor. Originea locală a aromânilor sau, cel puțin, a unei părți dintre ei în teritoriile unde îi întâlnim astăzi a fost admisă de Tache Papahagi și Th. Capidan – în principal, pe baza unor date toponimice – și recent, de Nicolae Saramandu, pe baza surselor istorice: „Originile dialectelor românești trebuie căutate în vastul spațiu romanizat din nordul și din sudul Dunării, unde, în ținuturile stăpânite de romani, s-a creat un continuum romanicum, o «pânză de romanitate», care s-a destrămat în urma așezării slavilor în sudul Dunării. Unitatea limbii române nu se opune admiterii acestui vast spațiu romanizat. Ea se explică prin unitatea latinei și prin caracterul unitar al limbii de substrat” (Nicolae Saramandu, Romanitatea orientală, Editura Academiei Române, București, 2004: 71-72). În urma anchetelor dialectale efectuate la aromânii din Dobrogea între 1967-1974, N. Saramandu a subliniat unitatea lingvistică a aromânilor și a dacoromânilor: „ș…țAromânii din Dobrogea nu consideră ca ar utiliza o limbă diferită de cea vorbită de dacoromâni. Compararea dacoromânei cu limbile balcanice cunoscute de ei le-a întărit sentimentul comunității de limbă, al unității etnice pe care o formează cu dacoromânii.” Nicolae Saramandu, Cercetări asupra aromânei vorbite în Dobrogea. Fonetică. Observații asupra sistemului fonologic, Editura Academiei, București, 1972: 20).

Dintre românii sud-dunăreni, aromânii sunt singurii care șiau păstrat până astăzi numele etnic, spunându-și aromâni (armâni, rămăni, sg. armân, rămăn), termen care, ca și dr. rumân (< lat. romanus), evidențiază originea latină. Popoarele în mijlocul cărora trăiesc în Peninsula Balcanică îi numesc, în general, vlahi, termen prin care este desemnată întreaga populație romanizată, din nordul și din sudul Dunării.  Grecii îi mai numesc cuțovlahi ‘vlahi șchiopi’, caraguni (purtători de sarici negre) și arvanitovlahi (vlahi originari din Albania), sârbii, țințari  iar albanezii, rëmëri și čobani.

Atât lat. romanus (> rom. rumân) cât și sl. vlah, termeni folosiți pentru a denumi  românii norddunăreni, dar și pe cei suddunăreni, arată originea comună a acestora, ca descendenți direcți ai populației romanizate din Imperiul Roman de Răsărit.

Desprinderea dialectului aromân din româna comună (Rosetti (1968), Saramandu (2018), denumită română primitivă (G. Weigand – 1895), Ov. Densusianu (1901), Sextil Pușcariu (1910), Al. Philippide (1927), D. Macrea (1956), I. Gheție (1978), G. Ivănescu (1980), străromână (Pușcariu 1920) este o etapă fundamentală în istoria limbii române. Sextil Pușcariu  subliniază unitatea dialectelor sud-dună­rene cu dacoromâna prin definirea românei comune ca „limba vorbită de strămoșii dacoromânilor, aromânilor, meglenoromânilor și istroromânilor de azi, înainte ca orice legătură între ei să fi fost întreruptă” (S. Pușcariu, „Essai de reconstitution du roumain primitif”, Études de linguistique roumaine, Cluj-Bucu­rești, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Impri­meria Națională, 1937: 58). În această etapă, românii de la nordul și sudul Dunării au format o comunitate teritorială: „toate trăsăturile caracteristice limbii române, tot ceea ce o deosebește pe de o parte de limba latină și pe de alta de celelalte limbi romanice, o găsim în cele patru dialecte” (Pușcariu 1937: 59). Pușcariu  a arătat că poporul român s-a format pe o arie foarte întinsă, la nord și la sud de Dunăre. Pușcariu (Pușcariu 1937: 68) consideră că dacoromânii sunt românii nordici, aromânii și meglenoromânii sunt românii sudici, iar istroromânii sunt românii vestici. Toți acești români se aflau într-o relativă unitate și vorbeau aceeași limbă, relativ unitară. În acest sens, Al. Rosetti definește limba română, fixându-i spațiul la nord și la sud de Dunăre: „Limba română este limba latină vorbită neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia Superioară și Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii și până în zilele noastre(Al.  Rosetti,  Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVIIl-ea, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1968: 75). Nicolae Saramandu (Nicolae Saramandu, Teritoriul și perioada de formare a limbii române, în „Istoria limbii române” (coordonatori: Marius Sala, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu), Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2018: 296) precizează: „La sud de acest teritoriu se aflau în continuitate geografică provinciile intrate în stăpânire romană în secolul al II-lea î.H. (începând cu Macedonia în 148 î.H.), prin care se explică originea locală a unei părți dintre aromâni”.

Vocabularul de bază – fondul principal lexical – este comun atât în ceea ce privește cuvintele moștenite din latină, cât și cele păstrate din substratul autohton (traco-dac).

Interesant de observat este și faptul că, după întreruperea acestei comunități de limbă, dialectele care au luat naștere – dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân – au evoluat uneori în aceeași direcție. Ca dovezi ale perioadei de comunitate dialectală sunt elementele conservatoare comune unor dialecte. Se constată concordanțe între aromână și graiurile dacoromâne vestice, din Transilvania, incluzând Banatul și Crișana, ținuturi intens romanizate, făcând parte din Dacia romană. Iată câteva exemple din lexicul moștenit din latină: păcurar „cioban”, ai „usturoi”, anțărț „acum doi ani”, nat „nou-născut”. Menționăm și formele din aromână: steauă, neauă, măseauă etc., care se întâlnesc dialectal în dacoromână, în Crișana și în Banat.

În acest context, care sunt principalele elemente care ne despart? De unde provin aceste diferențe?

Deosebirile de la un dialect la altul se datoresc atât evoluției independente, cât și influențelor externe. În aromână au predominat influențele, pe cale orală, greacă, turcă și albaneză” (Brâncuș 2011: 143). Într-o contribuție anterioară, Grigore Brâncuș identifica spațiul de formare a românei cu zonele de intensă romanizare: „Aria vastă a românei comune a fost o arie continuă, la stânga și la dreapta Dunării, care coincide în fapt, cu zonele de intensă romanizare.” (Gr. Brâncuș, „Evoluția lexicului latin din aromână”, Fonetică și dialectologie, XXII-XXIII, 2003-2004: 45). „Așadar, diferențierea dialectală în interiorul dacoromânei e tot așa de veche ca și aceea dintre dacoromână și macedoromână, ba chiar o parte a dialectelor dacoromâne, anume cel crișean-maramureșean, cel ardelean propriu-zis și cel bănățean, au prezentat la origine și prezintă încă multe asemănări cu dialectele din sudul Dunării” (G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iași, Editura Junimea1980: 324).

Conviețuirea îndelungată a aromânilor cu popoarele balcanice a determinat procesul firesc al pătrunderii în dialectul vorbit de ei a unor împrumuturi din greacă, turcă, albaneză, limbile slave. Aceste împrumuturi, atât vechi, cât și recente, dau o coloratură specifică aromânei în raport cu celelalte dialecte ale limbii române. Ele acoperă mai multe domenii, precum domeniul social: bórgi ‘datorie’ (< tc. borç), bánă ‘viață’ (derivat regresiv de la verbul bănéḑ < alb. banoj); comerț: émbur ‘negustor’ (< gr. έμπορος), păzári ‘târg’ (< tc. pazar); militar: aschéri ‘armată’ (< tc. askerî), pólim (gr. πóλεμος); educație: dáscal (< gr. δάσκαλος), ghrámă ‘literă’ (< gr. γραμμα ); transporturi: aftuchínă ‘automobil’ (< gr. αυτοκίνητο), stașóni ‘gară’ (< sl. mac. stašoni) etc. Prin conviețuirea îndelun­gată cu popoarele în mijlocul cărora trăiesc, aromânii au introdus în dialectul lor elemente împrumutate de la greci, albanezi, slavi, turci, cu care însă nu s-au identificat niciodată din punct de vedere etnic sau lingvistic. Cei mai numeroși termeni sunt împrumutu­rile de origine greacă și turcă, după care urmează cele de orgine slavă și albaneză. Totodată, aromâna păstrează un fond comun, care permite înețelegerea între vorbitori ai dialectului din țări diferite. Bilingvismul, care este, în prezent, generalizat la aromâni, nu împiedică înțelegerea dintre vorbitori, care se face pe baza acestui fond comun.

Se știe că, oricât de numeroase ar fi împrumuturile, ele nu duc la apariția unei „limbi mixte”, ca fază premergătoare dispariției idiomului. Limbile și dialectele  dispar prin părăsirea lor de către vorbitori. Așa s-a  întâmplat odinioară cu dalmata și așa se va întâmpla – probabil, nu peste mult timp – cu dialectul istroromân, vorbit în prezent de optzeci de vorbitori în locurile de baștină. Ce soartă va avea dialectul aromân depinde de vorbitorii ei. 

Știm că, spre deosebire de Albania, unde a fost aprobată de câțiva ani o lege a minorităților de factură europeană, în Grecia situația comunităților aromâne este neclară. Ce se știe, la nivel oficial, despre această minoritate? Îi sunt oferite, de către statul grec, condițiile minime de supraviețuire?

Aromânilor în prezent li se permite în Grecia să se manifeste folcloric, să își poarte costumul traditional și să își cânte cântecele. Sunt și localități unde toți aromânii vorbesc în dialect, cum sunt Aminciu sau Samarina în Pind. Se pot face cercetări dialectale. Statutul de minoritate nu le este recunoscut. Nu există publicații în dialect. Și nici școli sau biserici în dialect.

În anii de domnie ai regelui Carol I, România a acordat un sprijin masiv comunităților macedo-române din Balcani. Școli și biserici românești au fost susținute financiar de statul român. A existat chiar și o instituție specializată care a coordonat aceste eforturi. Se simt, astăzi, românii sud-dunăreni susținuți de statul român? Face acesta toate eforturile posibile pentru păstrarea în viață a acestor insule de românism?  

În anul 1860 s-a înființat primul comitet aromân în frunte cu C.A Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Cristian Tell, care este originar din Bitolia. Statul român începe să se intereseze de soarta aromânilor și, la intervenția acestora, înființează școli în Balcani. Prima școală românească pentru aromânii din Peninsula Balcanică a fost înființată la Târnova, lângă Bitolia (în prezent, în Macedonia de Nord) în anul 1864. În timp, numărul școlilor a crescut. În 1868 existau deja șapte școli românești la sudul Dunării: la Grebena (învățător, Apostol Mărgărit), Avdela (învățător, G.Tomescu), Ohrida (învățător, G.Tomara), Smixi (învățător, G. Dante), Noua Bella (învățător, Tuliu Tacit) și Silistra (învățător, C. Petrescu). Au urmat altele, toate însă naționalizate în preajma anului 1948.

Vorbind despre rolul școlii în cultivarea conștiinței naționale la aromâni, cunoscutul om politic Tache Ionescu explică clar poziția clasei politice  românești față de „chestiunea  aromână”: „Fără îndoială, nici un om politic român nu aspiră să anexeze Macedonia, nici să întemeieze acolo un Stat românesc. Se ține totuși ca naționalitatea Românilor din Macedonia să fie prezervată, ca noul regim, oricare ar fi, să dea Românilor cel puțin ceea ce au astăzi, chezășia că vor putea să-și cultive limba maternă în toată libertatea” (Tache Ionescu, Chestiunea Balcanilor, ziarul „Conservatorul”, 21 martie 1903).

În Albania, dacă în 1912 existau 17 școli elementare și un liceu cu predare în limba română, în prezent singurele unități cu predare în dialectul aromân sunt o școală elementară privată la Corcea și o grădiniță la Diviaca. Societatea Rămăńii dit Albania,  cu ajutorul României, a sprijinit acordarea de burse. Începând cu 1992, mai mult de 1000 de tineri aromâni au obținut burse de studii în România oferite de statul român. Copiii născuți în familiile mixte, tot mai numeroase, cunosc în mică măsură graiul părinților. Mulți tineri se întorc către graiul strămoșesc după ce studiază în România. Aproape 300 de tineri din statele balcanice beneficiază anual de burse de studiu în România.

În România, din inițiativa unor remarcabile personalități politice și culturale ale vremii (D. Brătianu, I. Ghica, V. Alecsandri, T. Maiorescu. M. Kogălniceanu, D. Bolintineanu), s-a înființat în 1860, cu sprijinul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Comitetul Macedo-Român, devenit la 23 septembrie 1879 Societatea de Cultură Macedo-Română. Ea a fost recunoscută ca persoană juridică prin votul corpurilor legiuitoare, hotărârea fiind promulgată de către Carol I, Domn al românilor, prin Decretul Domnesc nr.1289 din 15 aprilie 1880. Conform Statutului și Regulamentului, Societatea de Cultură Macedo-Română, reînființată după 1989, are ca scopuri esențiale: predarea-învățarea românei literare de către aromânii de peste hotare; dotarea cu cărți, biblioteci, aparate, editarea de cărți pentru aromânii de peste hotare ; întreținerea unei legături neîntrerupte cu aromânii de peste hotare, precum și cu toate societățile cultural-naționale din țară, legal constituite.

Societatea, de-a lungul timpului, a avut un rol deosebit în crearea și funcționarea a circa 120 de școli de nivel primar sau liceal, răspândite în țările balcanice (Albania, Bulgaria, Macedonia de Nord, Grecia), precum și a bisericilor românești. Pentru aceste instituții, Societatea a tipărit și răspândit în mod gratuit manuale și cărți de cult, atât în dialectul aromân, cât și in limba literară.

Pentru a continua îndeplinirea obiectivelor sale, Societatea de Cultură Macedo-Română a organizat, în colaborare cu Institutul Cultural Român, patru ediții de școli de vară Dialectul aromân, parte componentă a patrimoniului lingvistic românesc, curs de perfecționare pentru cadrele didactice care predau dialectul aromân în Albania; un curs pentru elevii români/aromâni din Albania (două ediții în România și două în Albania), a reeditat manuale, cărți în dialect, a contribuit la realizarea unor albume în care sunt prezentate aspecte din viața și graiul aromânilor din spațiul balcanic în prezent.

Statul român a construit o biserică românească în orașul Corcea (Korça, Albania), unde până în anul 2016 părintele Dimitrie Veriga a slujit și în dialectul aromân.

După cum vedeți, eforturi sunt. Însă, pentru ca dialectul aromân să supraviețuiască, pentru promovarea păstrării identității lingvistice românești, e nevoie de mult mai multe programe educaționale și culturale. Ar trebui ca tinerii să beneficieze de mai multe  burse de studiu în România, de programe interculturale, de manuale în dialectul aromân, de școli de vară. Politicile lingvistice atât în România, cât și la nivel european ar trebuie să se concentreze pe conservarea dialectului aromân, ca și a celorlalte dialecte istorice românești (meglenoromân, istroromân) și pe diferite programe finanțate constant.

Marius Dobrescu

Series Navigation << Ritualul de Paști al trecerii pe sub masăArian Jorgaqi (Tirana): Albanezii care au adăpostit evrei în anii războiului >>