Portretul unui mare scriitor și patriot albanez: Faik Konica

Share

Născut la 15 martie 1875, la Konica (localitate în sudul Albaniei), și decedat pe 15 decembrie 1942, la Washington, în SUA, Faik bey Konica a fost unul dintre marii activiști ai problemei naționele albaneze, cercetător în domeniul limbii și istoriei, editor, publicist și diplomat pe care i-a avut Albania interbelică.

Acest om cu o “cultură superioară” (după cum l-a caracterizat o altă personalitate a istoriei albaneze, Fan S. Noli), “enciplopedie ambulantă“ (conform opiniei lui G. Apollinaire), un eseist și un stilist strălucit, unul dintre promotorii criticii literare albaneze moderne și om politic de formație occidentală, este cel care a imprimat o nouă direcție și un nou model în cultura albaneză. Și-a început studiile liceale în 1890, la Collège de Lisieux, în Normandia, după care, în 1893, s-a transferat la Lycée de Carcassonne (în sudul Franței), unde a studiat până în 1894, concentrându-se pe studii clasice și filosofie. În același an, în cadrul programului “Année du Rhétorique”, a ieșit pe primul loc la cursurile de Compoziție în limba franceză și Traduceri din limba latină. Și-a finalizat cursurile universitare cu diploma de Bachelor degree de l’Enseignement Secondaire Classique (Lettres – Philosophie) la Facultatea de Literatură de la Dijon (Université de France), pe 16 noiembrie 1895. Cu acest prilej a fost botezat creștin catolic cu numele Domenik, nume pe care l-a utilizat și în corespondența sa din acea vreme: „beg Faik – Dominik Koniza”. În anii 1895-1896, și-a continuat studiile postuniversitare la Collège de France, la Paris, în specialitățile “literatură medievală franceză și literatură latină”.

În anul 1897 s-a stabilit temporar la Bruxelles, unde, cu sprijinul guvernului austro-ungar, a fondat periodicul numit “Albania”. În 1903 s-a mutat la Londra, unde a primit încuviințarea să lucreze la Departamentul Manuscrise al British Museum. La Londra a stat circa cinci ani și a studiat documente oficiale venețiene legate de istoria Albaniei, dar și alte manuscrise istorice, pe care le-a publicat în revista pe care o conducea. În 1909, comunitatea albano-americană l-a invitat în SUA pentru a preda cursuri de istorie și literatură, lucru pe care l-a făcut până în 1911, când i-a fost încredințată conducerea revistei “Dielli”, periodic săptămânal al Societății patriotice „Besa-Besë”. A activat ca redactor-șef al acestei publicații, cu câteva întreruperi, până în iulie 1913. Pe 24 decembrie 1911, la una dintre întrunirile organizate în cadrul comunității de Kristo Floqi, Konica este numit membru al Comisiei pentru unificarea organizațiilor albaneze din SUA. Așa se face că, în urma strădaniilor depuse de fruntașii acestei comunități, la 28 aprilie 1912, a fost înființată Federația Pan-Albaneză din America, “Vatra” (The Hearth). Ședința pentru înființarea organizației a avut loc în biserica St. George, din Boston. “Vatra” a unit sub steagul ei societățile existente până atunci în America: “Besa-Besë”, “Flamuri i Krujës”, “Shoqeria Kombëtare” și “Dallëndyshja” și, începând din acel moment, va juca un rol extrem de important în istoria Albaniei. Cu același prilej, a fost aleasă și o conducere a noii societăți, având ca secretar pe scriitorul și prelatul Fan S. Noli. Konica și Floqi au fost însărcinați cu crearea de noi filiale ale organizației în Massachusets și celelalte state în care erau stabiliți albanezi. Așa se face că, începând cu 19 mai 1912 și până în 16 iunie, Konica a călătorit de-a lungul și de-a latul Noii Anglii, întemeind filiale ale Soc. “Vatra” în statele Massachusets, New Hampshire și Rhode Island.

Pe 14 martie 1912 îl găsim înregistrat la Biroul de Numiri al Universității Harvard, pentru a cere, conform uzanțelor epocii, un post didactic în cadrul acestei prestigioase instituții de învățământ. În arhiva lui personală a fost identificată, pe 13 martie 2006, cererea de angajare, prin care își exprima dorința de a fi încadrat ca “profesor de colegiu, școală normală sau școală de opt ani, pentru materiile limbi romanice, în principal franceză și italiană”. La întrebarea în ce stat din SUA ar fi preferat angajarea, el a răspuns: “În anii 1912-1913, în zona Cambridge, iar în anii următori, oriunde”. Conform cercetătoarei de origine albaneză Martha W. Alibali, de la Universitatea din Wisconsin, dorința lui Konica de a nu se îndepărta de Boston în acea perioadă critică a istoriei Albaniei s-a suprapus cu activitatea lui susținută din acești doi ani în cadrul organizației “Vatra”. Faptul că această cerere de angajare a fost descoperită în arhiva personală și nu în cea a universității arată că, în cele din urmă, autorul nu a depus-o la biroul de angajări. După alți cercetători, în acea perioadă Konica ar fi primit o ofertă de muncă la Universitatea din Beijing, în China.

În urma evenimentelor care au avut loc în a doua jumătate a anului 1912 și izbucnirii Primului Război Balcanic, conducerea Societății “Vatra” a decis, pe 16 februarie 1913, trimiterea lui Konica, ca delegat, la Congresul de la Trieste. Congresul a debutat pe 1 martie 1913 sub conducerea lui Faik Konica și s-a desfășurat pe parcursul a trei zile. La el au participat reprezentanți ai tuturor comunităților albaneze din afara țării, care au luat decizii importante și au aprobat o rezoluție în sprijinul Guvernului Provizoriu și împotriva tentativelor de ciopârțire a teritoriilor albaneze de către vecinii balcanici. În august, același an, a mers în Albania și s-a alăturat echipei lui Esad pașa Toptani, iar în octombrie a sprijinit formarea Consiliului Albaniei Centrale. Urmează o perioadă agitată în viața lui, care a culminat, la sfârșitul Primului Război Mondial, cu debutul relației sale sinuoase cu viitorul rege al Albaniei, Ahmet Zogu. Ulterior, l-a întâlnit pe acesta și în Italia, unde a refuzat postul de reprezentat diplomatic al guvernului albanez la Roma.

În septembrie 1921, Faik Konica s-a întors de la Napoli la Boston, în urma invitației adresate de Societatea “Vatra” pentru a prelua conducerea acestei organizații. Este momentul în care Konica a început să critice activitatea de prim ministru a lui Ahmet Zogu. În anul următor îl va cunoaște pe tânărul (pe atunci) artist fotograf Gjon Mili, cu care se va împrieteni. În 1925, după întâlnirea cu vechiul său prieten Fazlli Frashëri, își schimbă poziția față de viitorul rege, iar pe 13 iulie 1926 își prezintă scrisorile de acreditare ca reprezentant diplomatic al Republicii Albania pe lângă guvernul american. Aceasta vine în urma numirii lui Konica, de către președintele și viitorul rege Ahmet Zogu, în funcția de ministru plenipotențiar în Statele Unite, funcție deținută de el până în 1939, anul în care Italia fascistă a ocupat Albania. După aprilie 1939, guvernul american a anulat acreditarea legației albaneze în capitala SUA pe motiv că aceasta nu mai reprezenta noua structură politică de la Tirana. După izbucnirea războiului, relațiile lui Konica cu regele fugar Ahmet Zogu au cunoscut un traseu sinuos, înregistând o ușoară îmbunătățire în 1942.

După cum am scris și la începutul acestui text de prezentare, Faik Konica a murit la Washington, în ziua de 15 decembrie 1942, în urma unei hemoragii cerebrale. Rămășițele sale pământești au fost însoțite pe ultimul drum de numeroși membri ai comunității albaneze în sunetele muzicii lui Wagner, pe care acest mare patriot îl iubise atât de mult. În testamentul său stă scris: “Plec din această viață cu gândul că sunteți oamenii care m-au înțeles cel mai bine pe acest pământ. Nu mă va putrezi pământul dacă tu, părinte Noli, și tu, mica mea Lamja, precum și toți aceia care își spun albanezi nu veți duce trupul meu să putrezească în pământul natal.”

Trei proze scurte de Faik Konica

Dorul de patrie

Când omul pleacă, liber și singur, departe de patrie, noile peisaje, obiceiurile diferite, dulceața călătoriei și alte mii de lucruri care te cuceresc la alte popoare, toate acestea îți bucură inima și te fac să uiți Albania, să nu te mai gândești atât de des la ea. Mai târziu, după ce privirile ți s-au obișnuit cu schimbările, bucuria ți se stinge puțin câte puțin. Nu știi ce-ți lipsește, ce-ți trebuie. O umbră de tristețe îți acoperă chipul; și, la început când și când, apoi mai des, oriunde și oricând, amintirea părinților, a prietenilor și colegilor, amintirea pământului unde te-ai născut și ai crescut, unde ai fost copil și te-ai jucat cu prietenii, a munților în lipsa cărora albanezul nu poate trăi, a poporului, care, cu toate lipsurile lui, este poporul tău și, mai ales, amintirea, dorința și dorul pentru limba noastră îți sfâșie și-ți chinuie într-adevăr inima. Ah, dorul de Albania, dorul de patria iubită, dor și dragoste sfinte, cine este albanezul care nu le-a simțit pe pământ străin! Trebuie să fii plecat din țară, să fii departe pentru a înțelege ce forță și ce frumusețe are pentru urechile tale cuvântul acesta: Albania! Cea mai scurtă veste, cel mai simplu cuvânt îți aduce, când vine din Albania, o bucurie inimaginabilă, pentru că îți aduce o fărâmă din patrie…

Ziua verii

Prietenilor, colegilor din Liga Albaneză a Verii le trimit semne de prietenie, urări din inimă pentru Ziua Verii, care se apropie. Anul acesta nu vom sărbători împreună această zi frumoasă: și, dacă n-o vom sărbători fizic, o vom sărbători cu sufletul. Ce este Ziua Verii? Este ziua în care străbunii noștri, încă înainte de apariția creștinismului, îi venerau, împreună cu Romanii și cu vechii greci, pe zeii florilor, ai sălciilor, ai izvoarelor. Când iarna pleacă, când se ivește vara zâmbitoare, subțire și înaltă ca într-o pictură de Botticelli, inima omului își leapădă povara și trăiește o liniște și o fericire dulce. Cu aceste sentimente în suflet, străbunii noștri se simțeau datori să le mulțumească zeilor care le aduceau această bucurie. Și așa s-a născut sărbătoarea luminoasă pe care o numim Ziua Verii. În câteva zile, în Albania, ultimii credincioși ai păgânismului, credincioși neștiutori și simpli, vor împodobi cu panglici colorate ramurile pomilor venerați. Vor rupe crenguțe verzi și le vor pune la intrarea în case și odăi. Să nu lăsăm să dispară aceste vechi sărbători ale poporului nostru. Ele nu sunt dăunătoare. Aduc o bucurie curată în casele noastre. Într-o țară în care viața celor săraci este atât de tristă, băieții și fetele au o ocazie rară să se distreze. Pentru adulți, Ziua Verii are un parfum poetic fin și rar.

Se apropie noaptea…

Se apropi noaptea. Lumina zilei se topește încetul cu încetul, iar pe acoperișuri, pe plăcile de piatră, pe frunzele pomilor, pe trupurile fragede ale fetelor o lumină violetă – ca aceea de pe gâtul porumbeilor, cum se spune în unele părți – se întinde și le învelește. Apoi, încetul cu încetul, culoarea pălește. Se îndesesc umbrele nopții. Una după alta, stelele străpung cerul și picură lumină. S-a înoptat. Iar când vine noaptea, când noaptea e aici, îmi place să merg și să stau pe malul lacului. Nu e un lac precum Ohridul, cu apa limpede ca un pârâu de munte, ca lacul Janinei, care sclipește ca un câmp așternut cu oglinzi, ori ca lacul Shkodrei, ca o mare minusculă străbătută de luntri vesele, pe țărmul căreia trăiesc muntenii cei vajnici. E un lac nu mai mare decât o fâneață, în mijlocul unei păduri îngrijite, un lac tulbure, opac, frumos prin faptul că pomii de pe mal își pleacă ramul până pe suprafața lui, iar luna luminează și jelește deasupra. În liniștea nopții broaștele cântă. Când și când, un pește, apoi altul și altul plescăie apa. Apoi, lacul adoarme la loc. Și o boare liniștită (oh, foarte liniștită!), se abate peste el și-i vălurește chipul.

Prezentarea și traducerea: Marius Dobrescu

Series Navigation << Adriana Gionea: Călărețul cu șoim – Misterul din tablou„Privighetoarea Kosovei”a amuțit pentru totdeauna >>