O carte-document: „România, studenții albanezi în ani”

Share

Nu cu mult timp în urmă, prin bunăvoința unii amic din comunitate, am intrat în posesia unui volum impresionant care face o prezentare exhaustivă a generațiilor de studenți albanezi ce și-au luat finalizat studiile universitare în țara noastră. Autorii lucrării sunt ing. Eqrem Beci și arh. Zhani Canco, foști, la rândul lor, studenți la București. Impresionantul volum, pentru finalizarea căruia bănuiesc că s-a depus o muncă gigantică, are 500 de pagini și este ilustrat cu zeci de fotografii. Cartea a apărut la editura ASD-Studio, din Tirana, în anul 2009. Răsfoind-o, singurul meu regret este că, neștiind de existența ei, nu am putut-o prezenta mai devreme.

Din Cuvântul înainte aflăm că România a găzduit studenți albanezi încă din anii următori Independenței și că, după 1990, bursele pe care Bucureștiul le-a oferit au avut ca prioritate candidații care proveneau din rândurile minorității aromâne din Albania. Perioada la care se referă prioritar cei doi autori se încadrează între anii 1948–1989, mai cu seamă 1948–1961, acest ultim an marcând un punct de cotitură în politica externă a Albaniei, fiind momentul în care statul comunist a „înghețat” relațiile cu regimurile considerate „revizioniste”, printre care se număra și cel de la București. Și totuși, deși în perioada 1965-1989 au ajuns la București mult mai puțini studenți albanezi, Tirana a găzduit, vreme de patru ani (1971-1975), doi studenți români, unul dintre aceștia fiind și subsemnatul. Tot conform declarației autorilor din Introducere, volumul are meritul de a-i inventaria pe foștii studenți, organizați pe facultăți și perioade, de a descrie activitatea fiecăruia, succesele și contribuția lor la progresul societății albaneze. „Iar acest bilanț este bogat, afirmă ei. Aceștia sunt specialiștii care, prin pregătirea tehnică și științifică primită în universitățile românești, prin devotamentul arătat în activitatea lor, s-au evidențiat ca buni specialiști și au avut multe realizări în domeniul în care a activat fiecare.”

Volumul se deschide cu aproape o sută patruzeci de pagini în care este prezentată România, capitala acesteia, Bucureștiul, precum și câteva dintre principalele monumente istorice, culturale, de arhitectură, administrative și de cult din capitala noastră. Deși nu ne-o spun explicit, din paginile primului capitol răzbate nostalgia firească pe care foștii studenți o trăiesc amintindu-și locurile pe unde și-au petrecut anii tinereții, ani care s-au dus de mult și nu se vor mai întoarce niciodată.

Capitolul al doilea face o prezentare, închegată și bine documentată, a relațiilor dintre albanezi și români de-a lungul secolelor. Autorii vorbesc despre evoluția acestor relații începând cu perioada romană și până la începutul sec. al XIX-lea, despre stabilirea albanezilor în țara noastră și apariția primelor organizații patriotice din perioada Renașterii, despre legăturile de după Independență și din epoca modernă. Sunt zugrăvite, de asemenea, portretele câtorva albanezi stabiliți în România sau cu studii în România și o activitate de succes în țara natală. Relațiile  din perioada comunistă și de după 1990 ocupă câteva pagini în volumul prezentat. Ultimul și cel mai voluminos capitol, al patrulea, prezintă, în funcție de facultățile la care au studiat, cele câteva promoții de studenți albanezi din România. Sunt câteva sute de tineri care au studiat la facultăți de filologie, petrol, gaze și geologie, medicină, farmacie și stomatologie, silvicultură, inginerie și arhitectură, agronomie, medicină veterinară și zootehnie, științe economice și, în fine, arte, teatru și sport, în mai toate centrele universitare din România.

Volumul cuprinde o ilustrație bogată, o bibliografie și o scurtă prezentare în limba engleză. În concluzie, este o realizare demnă de a fi menționată, un capitol important în cronica relațiilor româno-albaneze.  

Marius Dobrescu

Series Navigation << Lumea boemă a lui Constantin PiliuțăCapodopere din carantină: De la Boccacio la Márquez >>