Lumea boemă a lui Constantin Piliuță

Share

De fiecare dată când pictorul Constantin Piliuță (1929 – 2003) avea un vernisaj, lumea dădea năvală. De la „pișcotari”, cei veniți pentru un pateu și un pahar cu vin, până la cele mai alese fețe ale Cotroceniului, oamenii se îmbulzeau ca la sfintele moaște pentru a fi acolo, la eveniment.

Bodyguarzii îmbrânceau în stânga și-n dreapta pentru a face loc Preșe­din­telui, în vreme ce scriitorii și artiștii așteptau să treacă „furtuna” pentru a-l felicita pe maestru, ziariștii se băgau în seamă, iar alde gură-cască, gătiți cu cravată și costume ponosite, își făceau loc cu coatele pentru a ajunge primii la „tratație”. Acesta era Constantin Pili­uță. Un pictor iubit de toți. De la vlădică până la opincă. Așa era și este și acum lumea acestui București cosmopolit, bizar, pestriț, zgomotos și fățarnic, în care oamenii se topesc ca într-un creuzet uriaș. Din când în când, unii fac istorie. Iar dintre ei unul s-a ales să fie Constantin Piliuță.

Fostul elev al lui Ciucurencu, botoșăneanul Cons­tan­tin Piliuță, a fost și este unul dintre cei mai repre­zentativi pictori români contemporani. Notorie­tatea sa pe plan național și internațional a făcut ca operele artistului să aibă o cotă ridicată, nu însă cea reală, binemeritată. Creația, axată pe naturi statice, peisaje, nuduri, flori, cai, balerine, bețivi, lăutari etc., ce reflectă o realitate stilizată, romanțată a lumii, s-a conturat în aria figurativului interpretat. Această lume înseamnă lumină, culoare, atmosferă, sensibilitate. Bețivii, nudurile voluptuoase, carnale, lăutarii expresivi, dansatorii, ambianța cârciumei sunt proiecții ale unei realități transfigurate din care fac parte prieteni, cunoscuți și chiar artistul însuși. Ei sunt surprinși în diverse atitudini expresive, în instantanee de viață, sau sunt pretextele unor formulări compoziționale speciale. Tablourile degajă misterul armoniei calme, regenera­toare, ca în naturile statice cu flori, peisajele cu zarzări înfloriți, cu dealul înzăpezit din care țâșnesc copaci firavi ca țepii unui obraz nebărbierit, ori ca în cele în care perechile de balerini sau cai albi se topesc sub un soare alb. Majoritatea uleiurilor – flori, peisaje, nuduri – dar și desenele din cârciumă sau cafenea transmit un ușor sentiment de vulnerabil și fragil, de ingenuitate și sinceritate, elemente ce definesc, în fapt, creația sa. Împreună, ele evocă un temperament liric și un univers plastic plin de căldură și emoție. Premiat, cu lucrări în colectii de stat și particulare, din țară și străinătate, celebru, iubit, Constantin Piliuță a fost un mare artist, dar și un om deosebit. Un boem și un prieten.

Artiștii lui Jerca

Un vechi amic povestea că lui Constantin Piliuță îi plăcea să meargă în piață, dimineața devreme, pentru a privi spectacolul trezirii la viață al orașului. „Ce faci aici, maestre?”, l-a întrebat acesta, în timp ce tăia Piața Amzei pentru a ajunge la serviciu. Piliuță îi mărturisea cât de bine se simte să vină aici, să stea și să-i admire pe țăranii care-și descarcă marfa, să privească tara­bele, forfota, legumele, fructele, semințele, florile, în multitudinea lor de culori.

Artistul era deosebit de cald și prietenos. Din această cauză, cunoscuții îl copleșeau cu prezența lor în atelier, unde pictorul avea întotdeauna un vin bun. Când nu se întâlneau în atelier, se adunau la cârciumă, „La Jerca”. Bodega se afla pe strada Ana Ipătescu și era celebră la vremea ei datorită șefului Jerca, un cârciumar vizionar, un mandatar care a știut să facă avere la timpul său, profitând de prezența permanentă a artiștilor. Un fel de Capșa a scriitorilor, Șarpele Roșu al actorilor sau restaurantul din sediul Uniunii Scriito­rilor, unde Nichita Stănescu, Marin Preda, Fănuș Nea­gu ș.a. dezbăteau marile teme și evoluții ale literaturii, la un pahar de vodcă sau de vin, seară de seară. Acum cred că o parte din averea lui Jerca se datorează și lucrărilor lăsate drept plată de clienții lui pictori. Desigur, unul dintre ei era generosul maestru Piliuță, căruia îi plăcea să fie în preajma confraților  pictori, scriitori, actori sau a lăutarilor care-i cântau de dor și inimă albastră. Când artiștii rămâneau cu buzu­na­rele goale, îi plăteau cu desenele lor lui Jerca, iar cele mai multe lucrări lăsate gaj erau ale lui Piliuță și Apostu. Acum, acest Jerca sau moștenitorii lui poate că aprind lumânări din când în când pentru cei doi mari artiști români care le-au făcut cârciuma celebră. Odată, după primirea unui prestigios premiu național, bonomul pictor a celebrat cu prietenii până la ziuă, până nu i-a mai rămas niciun sfanț din premiu, continuând să deseneze pe șervețele pentru a-i putea achita lui Jerca nota de plată și a opri clipa și timpul din goana lor furibundă.


Așa era omul Constantin Piliuță, un artist abandonat total clipei efemere. Iubea viața și prietenii buni. Vine o vreme, însă, când te trezești dintr-o dată singur, vechii camarazi s-au dus la cele veșnice, iar cei noi nu știu să trăiască total, fără rest, nu cred în camaraderie „și nici măcar nu știu să bea”, spunea el. „Adevărații băutori de vin au dispărut și oamenii sunt parcă din ce în ce mai triști”.

Lucrările sale cuprind întreagă această lume fastă a bodegilor și iubirii de oameni, a copilăriei petrecute la țară, ilustrată și rememorată de peisajele luminoase, de copacii înfloriți din curtea casei părintești, de satul unde în poarta unei case stau o căruță și un cal, de vasele cu flori, dansatorii, violoniștii ori bețivii. Ludic și  nonconformist, rațional si cerebral, Pil, cum îi spuneau prietenii, reproduce o lume a emoției și artei trăite, conducându-se atât în viață, cât și în pictură după valori autentic umaniste. Iar picturile sale vorbesc direct sau sugerat despre modul cum poate fi esențializată viața și interpretate valorile și principiile după care trăim. Generozitatea, înțelegerea pentru omul simplu, altruismul, credința se regăsesc cu prisosință în lucră­rile sale, înconjurate parcă de un „halou” poetic, senti­mental, ce răzbate din întregul tablou. El era convins că desenul, linia sunt mult mai relevante în a capta sufletul, lumea lăuntrică, decât vibrațiile culorii. Iar pictorul le-a folosit pe amândouă cu măiestrie, dezvăluind cu candoare și evlavie tainicele frumuseți sufletești.

„Meseria de artist se gândește mereu; la fiecare vârstă te apropii de ea într-un alt mod, pentru că misiunea artistului, a pictorului în mod special, este aceea de a intra în casele oamenilor și de a învăța copiii să crească în spiritul bucuriei culorilor.” (Constantin Piliuță)

„… a rămas inubliabilul portretist și peisagist al unei lumi necăjite, periferice, provinciale, frecventând  bolgiile unde nefericiții își găsesc în alcool un straniu paradis.” (Eugen Barbu).

Maria Oprea

Series Navigation << Departament de albanologie, la Universitatea DePaul din ChicagoO carte-document: „România, studenții albanezi în ani” >>