Capodopere din carantină: De la Boccacio la Márquez

Share

Timpul ne-a arătat că COVID-19 nu este singurul ucigaș în serie din istorie. Numeroși alți asasini invizibili au traversat lumea de-a lungul secolelor, secerând milioane de vieți, schimbând atunci, ca și acum, paradigmele fiecărui veac și percepțiile asupra noastră și asupra omenirii.

Stay at Home! (eng.) / Stai acasă! (rom.) / Stai a casa! (it.) / Qëndro në shtëpi! (alb.) / Dài zài jiālǐ! (chin.) / Restez à la maison! (fr.) / Ostavaysya doma! (rus.) / Meínete sto spíti! (gr.) Bleib zu Hause! (germ.) etc. s-a auzit în primele luni ale anului 2020 pe toate meridianele, în toate limbile pământului atacat de un agresor nevăzut. Situația nu este una singulară. Ciumă, tifos, infecții, pestă, molime, tot felul de nenorociri și urgii au lovit în câteva rânduri pământul, cu furie, poate pentru a ne avertiza să mai luăm o pauză acum, în frenezia tehnologică a inteligenței artificiale, a copiilor creați în eprubete, a dronelor și navelor spațiale și să ne restartăm. Acest virus ucigaș ne-a arătat că suntem, în fapt, în plină epidemie a robotizării sinelui. Nenorocirile care au devastat omenirea și au lăsat în urmă milioane de morți au adus și “beneficii”, producând capodopere în literatura universală, precum Decameronul lui Boccaccio, Jurnal din Anul Ciumei și Pregătiri necesare pentru ciumă atât pentru suflet cât și pentru trup de Daniel Defoe, Logodnicii și Istoria Coloanei Infame de Alessandro Manzoni. Alte “epidemii” alegorice au fost reprezentate de Camus în Ciuma, Caligula și Stare de asediu, Eugen Ionescu în Rinocerii și Jocul de-a măcelul, bineînțeles Saramago cu Eseu despre orbire și Eseu despre luciditate, Thomas Mann cu Muntele vrăjit, sau de unele piese ale lui Shakespeare. Aceste cărți ilustrează modul cum poate fi întrerupt cursul firesc al vieții, cum pot fi anulate regulile coabitării de zi cu zi și cum ne vom poziționa post festum față de noi.

„Dacă poți privi, vezi. Dacă poți vedea, observă.”

“De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care văzând, nu văd”, scria José Saramago (1922-2010) în romanul său Eseu despre orbire (Premiul Nobel pentru Literatură, 1998), o parabolă a alienării, dezumanizării, a necunoscutului și fricii. Este o carte ce relatează povestea întregii populații a unui oraș ce începe să își piardă vederea în mod misterios, cu excepția soției doctorului, un oraș în care oamenii nu au nume, iar pesonajele sunt medicul oftalmolog, tânăra cu ochelari negri, soția primului orb, bătrânul cu legătură neagră și băiețelul cu strabism. Această epidemie a orbirii este simbolul, mesajul către umanitate al autorului: “Dacă poți privi, vezi. Dacă poți vedea, observă”.

Epidemiile, molimele scot la suprafață neputințe, solidaritate dar și dictatură, așa cum întâlnim în proza Firmanul orb a lui Ismail Kadare (n.1936), unde virusul este o superstiție a deochiului prevestitor de rău ce ar putea afecta supremația puterii sultanului. Și-atunci, toți oamenii sunt orbiți violent, în urma unui firman imperial, prin metode de o cruzime de neimaginat: cu un fier cu două ace, prin presarea abdomenului cu o piatră până la ieșirea globilor din orbite, cu soluție concentrată de piatră acră, prin expunerea îndelungată la lumină sau prin ținerea în întuneric. Progresiv și obsesiv. Sunt metafore ale devastării, dictaturii și dezumanizării ce răzbat în subsidiar din proza lui Ismail Kadare.

„Ospăț în timp de ciumă”

În secolul al XIX-lea, ciuma bubonică a nimicit un oraș de pe coasta Africii de Nord. Fenomenul i-a inspirat lui Albert Camus (1913-1960) scrierea romanului Ciuma, în care relatează cu multe amănunte tragediile oamenilor din perioada epidemiei. De o actualitate copleșitoare, romanul este o alegorie despre oportunism, nepăsare, alterarea moralității, trădare, minciună, răutate, frică, tare scoase la iveală de creșterea contagiunii. Povestea descrisă de Albert Camus conține câteva elemente biografice, deoarece Oran, orașul ciumei, orașul galben, reprezintă locul unde i s-a accentuat tuberculoza, iar lupta cu boala, cu izolarea, îi produce multă suferință. Această carte a renăscut miraculos în 2020, în zilele epidemiei cu Covid -19, deoarece italienii au început să citească Ciuma lui Camus într-un număr foarte mare. După accidentul nuclear de la Fukushima, din 2011, tirajul volumului a crescut neașteptat, la fel cum s-a întâmplat și la New York, în urma atentatelor din 11 septembrie 2001. Cititorii se regăsesc în descrierea orașelor mutilate, dezmembrate de boală, în tragediile, conformismul, temerile trăite de eroii scriitorului francez. 

Lucrarea Ospăț în timp de ciumă a fost scrisă de Alexandr Pușkin (1799-1837), cel mai mare poet rus și fondatorul literaturii moderne ruse, în toamna anului 1830, după ce o epidemie severă de holeră, la Moscova, l-a determinat să se refugieze departe de oraș, la proprietatea familiei sale. Povestea îl are ca personaj pe aristocratul din Sankt Petersburg, Evgheni Oneghin, care se retrage la ferma unchiului său din afara capitalei.

Ca și Pușkin, Anton P. Cehov (1860-1904) a fost marcat de frecventele epidemii de holeră din Rusia. Între 1892 și 1899, Cehov a scris câteva dintre cele mai cunoscute povestiri ale sale, inclusiv Pavilionul nr. 6 și Călugărul negru. Izolat la casa din satul Melikhovo, medicul, prozatorul și dramaturgul rus a încetat să mai lucreze începând cu 1897, din cauza tuberculozei care l-a doborât în 1904.

Moartea neagră

Epidemia de ciumă din Evul Mediu, începută în 1347 și încheiată în secolul al XVII-lea, a ucis, se estimează, peste un sfert din populația Europei. Scris între 1348 și 1353, Decameronul, cu cele 100 de nuvele ale sale, ilustrează istoria Italiei din secolul al XIV-lea. Printre nuvelele de dragoste, povestite în zece zile de zece tineri aristocrați, refugiați într-un sat din cauza ciumei care afectase Florența, se află și cele referitoare la Moartea neagră ce se abătuse asupra orașului și care umpluse casele și străzile de cadavre și de teroare. Autorul însuși, Giovanni Boccaccio (1313-1375), a trăit în anii teribili ai ciumei din secolul al XIV-lea, din cauza căreia scriitorul s-a și mutat de la Florența la Napoli.

Moartea neagră l-a impresionat și pe copilul William Shakespeare (1564-1616), unul dintre puținii tineri din Stratford-upon-Avon, Anglia, care au supraviețuit ciumei din acea perioadă. Unul dintre exegeții marelui Will, Jonathan Beth, scrie că experiența epidemiei a influențat opera dramaturgului, ea apărând în cele mai bune lucrări, chiar și în Romeo și Julieta. De asemenea, se crede că Shakespeare a fost foarte prolific în anii 1605-1606, anii ciumei care a lovit Anglia, perioadă în care a scris Regele Lear, Macbeth și Antoniu și Cleopatra.

Sunt mulți autori care au adoptat în operele lor aceste alegorii ale Morții negre – ciuma, tifosul, molimele – văzute ca experiențe groaznice și traume psihologce, transfigurate în parabole ale supraviețuirii, fricii, răului, lașității, oportunismului, precum García Márquez cu Dragoste în vreme de holeră,Eugen Ionescu cu Rinocerii, Stephen King cu Apocalipsa ș.a.

Maria Oprea

Series Navigation << O carte-document: „România, studenții albanezi în ani”Adriana Gionea: Călărețul cu șoim – Misterul din tablou >>