Arian Jorgaqi (Tirana): Albanezii care au adăpostit evrei în anii războiului

Share

Albania, țara europeană cu cel mai mare număr de musulmani, este și aceea care a ieșit din Holocaust cu o populație evreiască mai mare decât avea la începutul războiului, a scris agenția de știri israeliană aish.com. Având în vedere că Albania era o țară mică, iar comunitatea evreiască din anii ’39-’40 nu avea mai mult de 200 de membri, este de remarcat că, după război, numărul evreilor din Albania crescuse cu 275 de personae, ajungând la aproape cinci sute. Un calcul simplu făcut de același organ media arată că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un evreu avea de zece ori mai multe șanse să scape cu viață în Albania decât în alte țări europene precum Lituania și Polonia, zone cu o mare concentrare a populației evreiești. Albanezii au salvat, în aceleași condiții de război, zeci de familii evreiești ajunse aici din Germania, Austria și Grecia.

O explicație a acestui fapt curios este dată de codul local pe baza căruia se conduce și astăzi mare parte din societatea albaneză, spun ziariștii evrei. Kanunul este un străvechi sistem de legi nescrise, bazat pe un inventar precis de precepte care au dat naștere la violențe și crime cumplite. Dar, conform kanunului, vendetta se exercită numai între egali, adică între bărbați, femeile și copiii fiind excluși din cercul ei sângeros. ”Când albanezii au văzut că naziștii ucideau femei și copii, explică prof. Eliezer Papo, istoric la Universitatea Ben Gurion, din Beer Șeva, ei s-au îngrozit”. ”Bărbații care ucid alți bărbați este o parte a vieții tradiționale albaneze, în vreme ce luarea în cătare a femeilor este ceva cumplit”, spune același cercetător evreu.

Un alt aspect unic al acestui sistem legislativ albanez este preceptul Bessei, care cere protejarea în orice condiții a celui care-ți intră în casă. Albanezii, care se supun și acum acestui precept, erau gata de multe ori să-și pună în pericol propria viață și pe cea a familiei lor pentru a-și apăra oaspetele. Lucrul acesta presupunea mari riscuri. ”Germanii ocupaseră Albania și am văzut atârnând de orice copac sau stâlp de telegraf partizani spânzurați, cu scopul de a înfricoșa populația care ar fi putut adăposti partizani sau evrei, își amintește Aron Aladjem, un evreu care a fost salvat, împreună cu familia lui, de populația albaneză, de oameni care și-au pus în pericol propria viață și au deschis ușa evreilor fugari”. Aron Aladjem avea zece ani în 1943, când el și părinții lui, Nissim dhe Sarah Aladjem, au fugit din Bulgaria și au ajuns în Albania. Ei au fost prinși de cinci polițiști albanezi, care colaborau cu ocupatorii germani. Dar, în loc să-i predea autorităților germane, aceștia i-au trimis unor familii albaneze care au acceptat să-i adăpostească. Ani la rând, poveștile despre eroismul multor familii albaneze au fost cufundate în tăcere. Și aceasta pentru că în timpul regimului comunist mulți albanezi nu au îndrăznit să vorbească despre viața lor din anii războiului. Astăzi, însă, aflăm tot mai multe detalii despre albanezii care au salvat evrei.

Vesel și Fatima Veseli, împreună cu cei trei băieți ai lor, Hamid, Refik și Xhemal, au povestit cum și-au salvat angajații evrei în anii de urgie nazistă. Înainte de război, familia a avut cel puțin doi angajați de origine evreiască, ambii fugiți din Iugoslavia. Joseph Ben Joseph muncea pentru Hamid în magazinul de confecții al acestuia, iar Moshe Mandil îl ajuta pe Refik în studioul fotografic. “Odată cu instalarea ocupației germane, în anul 1943, ambele familii evreiești s-au refugiat la casa noastră de la Kruja”, își amintește Hamid Veseli. El a explicat cum au procedat pentru a înșela vigilența organelor de ordine fasciste. “Pe părinți i-am îmbrăcat ca pe niște săteni obișnuiți și i-am însoțit în fiecare zi de la atelier acasă la noi, își amintește Vesel. Mai pe urmă, când a devenit clar că urmau represalii, i-am dus pe copii la Kruja. În timpul zilei, pe cei mari îi țineam ascunși într-o peșteră de lângă satul nostru, dar de multe ori ei ieșeau și se jucau cu copiii de acolo. Știa tot satul de ei. Mai erau și alte familii care ascundeau evrei în zona noastră. Într-o zi, germanii au scotocit casă cu casă în căutarea unei arme pierdute. Arma nu au găsit-o și l-au executat pe soldatul care o pierduse.”.Familia Veseli a continuat să-i adăpostească pe evreii fugari nouă luni, până la terminarea războiului. Ei au păstrat legătura cu familia Mandil, care mai târziu s-a mutat în Israel.

Precum mulți alți albanezi, familia Veseli își explică faptele prin tradiția albaneză, care spune că trebuie să fii generos cu cel aflat în nevoie. “Am deschis ușa casei noastre în patru rânduri, spun ei. Prima dată, pentru greci în timpul foametei din anii Primului Război Mondial, apoi pentru soldații italieni blocați la noi în țară după capitularea Italiei, pentru evrei în timpul ocupației germane și, în cele din urmă, pentru refugiații albanezi din Kosova, fugiți din calea terorii sârbe. Doar israelienii ne-au arătat recunoștință”, au adăugat ei. Refik Veseli este primul albanez onorat cu titlul ”Dreptate între popoare”, acordat de “Yad Vashem” (Memorialul Victimelor Holocaustului, WHCR) în anul 1987, în plin regim comunist. Gavra Mandil, unul dintre membrii familiei salvate de Veseli în anii războiului, a făcut un apel personal la președintele Albaniei, Ramiz Alia, în 1987, cu rugămintea de a-i acorda familiei Veseli dreptul de a călători în Israel și a lua parte la ceremonia de acordare a titlului amintit. În mod surprinzător, conducerea statului albanez a permis acestei familii să călătorească la Tel Aviv pentru a primi onorurile cuvenite.

O altă familie albaneză care și-a riscat viața pentru a salva cetățeni evrei este familia Hogea, cea care i-a adăpostit Aron Aladjem și pe părinții acestuia, arestați de poliția albaneză și predați localnicilor. Fapta este cu atât mai lăudabilă cu cât știm că reglementările oficiale cereau poliției locale să predea autorităților germane pe evreii și partizanii capturați. Nuro Hogea era un învățător de religie musulmană și om foarte credincios. Chiar dacă se apropia o mare sărbătoare religioasă, când ar fi putut avea un mare profit, el și-a închis prăvălia de dulciuri și i-a dus pe cei din familia Aladjem la el acasă, unde și-a golit una dintre camere pentru a-i adăposti. Fiul cel mare al lui Nuro, Sazani, își amintește și acum prin ce au trecut: ”Îmi amintesc acele vremuri cumplite, când naziștii au ajuns la Vlora și evreii au început să se ascundă. Aveam zece ani”. Apoi: ”Tatăl meu a adăpostit trei generații de evrei. Erau cu toții prietenii noștri. Îmi amintesc cuvintele lui despre cei aduși acasă: <Noi suntem acum o singură familie. Voi nu veți păți nimic rău. Fiul meu și eu vă vom proteja cu prețul vieții noastre.> I-am ascuns în beciul casei noastre, care era foarte mare. Se aflau acolo trei generații din familiile lui Ilia Solomon și Mojsi Negrin (două dintre familiile adăpostite), în total 12 persoane. Mai erau și alții, dar nu-mi amintesc numele lor… Eu aveam sarcina să fac rost de mâncare și de celelalte lucruri de care aveau nevoie. Toți locuitorii Vlorei erau antifasciști și toți știau că multe familii aveau ascunși evrei”. Nuro Hogea a fost onorat și el cu titlul ”Dreptate între popoare” în anul 1992. Un alt fiu al lui Nuro, Regep Hogea, crede că este important ca oamenii să-și amintească ce a făcut familia lui. “Bunicul meu a fost cleric musulman. Pentru el, să-ți golești casa și să adăpostești familii de evrei a fost un minunat gest de toleranță”, spune el. În anul 2000, Regep a făcut, la rândul lui, un gest de prietenie, trimițând în Israel trei cărți de rugăciuni evreiești pe care familia Aladjem le lăsase la Vlora.

Cuvântul de încredere, Bessa, era atât de răspândit în anii aceia în Albania, încât unii dintre evrei nici n-au avut nevoie să se ascundă, având încredere că vecinii lor albanezi nu-i vor preda niciodată autorităților. Un evreu albanez, Rafael Jakoel, își amintea mai târziu momentul când, în 1943, în Albania au intrat trupele germane. Rafael și cumnatul lui s-au întâlnit cu primarul din orașul lor, Vlora. ”Câtă vreme veți sta aici nu aveți de ce să vă faceți griji, dar germanii sunt germani, așa că ar fi mai bine să mergeți în capitală”, le-a spus acesta. Rafael și cumnatul lui au mers la Tirana, unde s-au întâlnit cu Geafer Deva, ministrul de interne albanez în guvernul fascist, care colabora cu germanii. Ministrul Deva le-a arătat celor doi evrei o listă a evreilor căutați de autoritățile de ocupație, pe care erau și ei. Dar ministrul nu le-a dat niciodată germanilor lista. Ceilalți membri ai familiei Jakoel au fost ascunși de viceprimarul din Vlora. Copiii evrei se jucau împreună cu cei ai oficialului și nimeni nu și-a dat seama că nu sunt copiii lui. După război, Rafael Jakoel a plecat în Israel, așa cum au făcut mulți alți evrei din Albania.

Istoricii și cercetătorii în problemele Holocaustului continuă și la această oră să descopere noi și noi fapte de omenie prin care populația albaneză i-a ajutat, în anii războiului, pe concetățenii evrei. Conform “Yad Vashem”, ”albanezii s-au străduit mult pentru a asigura ajutor, ba chiar au concurat unii cu alții pentru privilegiul de a-i ajuta pe evrei. Acesta fapte își au originea în empatia față de cel lovit, în dorința de a face bine și de a-i ajuta pe cei aflați în nevoie, chiar dacă aceștia sunt de o altă credință sau de o altă etnie”. Astăzi, la Ierusalim, cresc 75 de arbori plantați pentru fiecare dintre eroii albanezi care au primit titlul de “Dreptate între popoare”.

Traducerea: Mira Skënderi

Notă: Articolul a fost preluat de pe saitul Agenției Telegrafice Albaneze de la Tirana.

Series Navigation << „Prin păstrarea dialectului, pe care îl folosesc în conversațiile curente, aromânii au păstrat vie conștiința romanității și a românității”