Adriana Gionea: Călărețul cu șoim – Misterul din tablou

Share

Cele patru proze scurte din Călărețul cu șoim te vor face să-l consideri pe Ismail Kadare un povestitor ideal. Știe să hrănească nevoia de mister, de locuri ce respiră enigme nevăzute. Nu lipsesc nici suspansul, umorul, sarcasmul subversiv și realismul magic răsărit din solul fertil al istoriei albaneze. Nuvela Călărețul cu șoim poate fi considerată reprezentativă pentru lumea văzută de Ismail Kadare. Pleacă de la un eveniment real și virează brusc spre fabulosul tenebros. Evenimentul real este construirea, pe tărâm albanez, a unui conac de vânătoare. Conacul îi este destinat contelui Ciano, devenit ginerele lui Mussolini. Așa cum se întâmplă în mai toate cărțile scrise de Ismail Kadare, tărâmul albanez în care se desfășoară acțiunea devine un loc de trecere spre o dimensiune întunecată.

Mesajul secret al arhitectului

Contele italian ajuns în Albania are impresia că a primit mai mult decât un conac destinat plăcerilor opulente. Arhitectul s-a jucat nemilos cu mintea lui. Mai ales când a insistat să plaseze un tablou misterios chiar în salonul cu șemineu. Tabloul este portretul unui vânător cu șoim. Privirea acestui personaj enigmatic devine rău prevestitoare pentru conte. Tabloul de o stranie frumusețe îl atrage pe contele Ciano, dar îi dă și fiori. Acesta își tot imaginează povești legate de bărbatul din tablou. În aceste povești, adevăratul personaj este pericolul transformat într-o prevestire lugubră. Conacul și pictura din salon pun astfel stăpânire pe mintea contelui devenit ginerele lui Mussolini, acționând asemenea unui blestem de care nu poate scăpa.

Mister, istorie, suspans

Kadare este un priceput artizan al straniului. Își transpune cititorul într-o lume care stimulează nevoia de legende care dau fiori. Conacul de vânătoare este un spațiu ce leagă metaforic prezentul de atemporal. La atmosfera terifiantă și totodată îmbietoare pentru amatorii de suspans contribuie și atmosfera. Când apelează la stranietate, Ismail Kadare are talentul unui pictor capabil de a se juca abil cu luminile și umbrele. Își plasează personajele pe un fundal nocturn, într-un conac auster de pe malul unei mlaștini. Încăperile sunt luminate difuz și descrise în așa fel încât să ai impresia că pot răsări în orice moment niște fantome din pereți. Fantomele sunt venite din timpuri străvechi pentru a povesti secrete înfricoșătoare din istoria dureroasă a unei Albanii aflate mereu sub dominația marilor imperii. Dar poveștile nu dezvăluie secretele până la capăt. Ismail Kadare preferă să întrețină astfel evazivul ce nu poate deveni captivul explicațiilor. Relația spațiului cu personajele amintește de atmosfera ispititoare a unui basm. Vei regăsi astfel plăcerea de a te lăsa în voia unui povestitor care știe să folosească stranietatea cu note întunecate și alegoria pentru a reinterpreta istoria. De altfel, obsesia lui Kadare pentru casele devenite spații mitice, fertile pentru imaginar, își trage rădăcinile din copilăria acestuia, după cum amintește și în romanul dedicat mamei sale – .

Fascinația pentru feminitatea neîngrădită

Din conacul atemporal pășim în Tirana unui prezent în care tenebrosul este înlocuit de umorul amar și de melancolie. Este un prezent aflat încă sub dictatura lui Enver Hoxha. Totuși, acest prezent apăsător trăit de generația lui Kadare nu exclude evadarea în fabulos. Însă este vorba despre un fabulos hrănit de fascinația pentru niște femei seducătoare. Dorința trezită de feminitatea ispititoare nu se rezumă la simpla evadare în erotism a unor scriitori cenzurați, aruncați într-o lume cenușie. În Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei, atracția pătimașă pentru o vânzătoare de plăceri ascunde nostalgia după vremuri apuse, când nu se instaurase încă dictatura. Dorința scriitorului de a petrece o noapte cu una dintre ultimele curtezane rafinate ale Albaniei ascunde un dor secret după o lume a libertății individuale.

Atracția pentru femeia care își răsfăța clienții rămași până în zori aducându-le cafea este de fapt atracția pentru lumea elegantă desfigurată de noua modă austeră impusă de comunism. Ultima curtezană din Albania era de fapt ultima rămășiță a libertății într-o țară în care politicul dorea să anuleze intimitatea, misterul, farmecul unor închipuiri clandestine. Curtezana misterioasă, izolată într-o casă veche, devine un mit, o zeiță inaccesibilă. Imaginea ademenitoare din mintea scriitorului obligat să asculte lozinci rostite penibil cu limba de lemn a propagandei devine eliberatoare. Fanteziile erotice scăldate în reverii poetice devin unicul adăpost interior în fața unei realități hâde, schimonosite de realismul socialist. În proza dedicată misterioasei curtezane, Ismail Kadare oferă una dintre cele mai frumoase imagini ale relației dintre libertatea imaginarului și existența unei femei ce devine un simbol. Curtezana nu reprezintă vulgaritatea în lumea lui Kadare, ci eliberarea de barbarismul impus de socialism.

Ultima iubire

Tot o prezență feminină alină viața gri a unui poet detestat de Enver Hoxha. Poetul devine personajul enigmatic din Zborul cocorului. Obsesiva curiozitate pentru femeia considerată ultima iubire a poetului hăituit de regim se împletește răvășitor cu descrierea unui peisaj pictural. Descrierile acoperite de umbra melancoliei amintesc de frumusețea delicată a imaginilor din povestirile japoneze. Această prezență feminină este învaluită de farmecul crepuscular al unei iubiri târzii, neașteptate. Devine astfel văpaia ce animă o lume rece, dominată de frică. Vestea despre ultima iubire a poetului condamnat la uitare devine până la urmă simbolul unei lupte câștigate împotriva regimului. Poți rupe legătura unui scriitor cu lumea, prin cenzură, însă nu îi poți confisca pofta de a trăi. Acesta era mesajul lui Ismail Kadare în anii dictaturii.

Sarcasmul subversiv

Povestirile din Călărețul cu șoim sunt reprezentative pentru acel Ismail Kadare în ipostaza sarcastică. Deține arta un sarcasm sfredelitor, mai ales când amintește de modul în care propaganda încerca să modeleze literatura.

Ședintele obositoare cu scriitorii educați de activiști și dialogurile despre cum trebuie să arate noua literatură sunt pline de umor subversiv. Sub umorul inepuizabil se ascunde însă un strigăt înăbușit al disperării, venit din captivitatea colectivă. Aceste povestiri au căpătat în timp valoarea unei mărturii despre efectele regimurilor totalitare. De sarcasm nu scapă nici Albania de dinaintea comunismului. În Iarna la cafeneaua Riviera, personajul central se revoltă împotriva celor ce recurg la ritualul căsătoriilor aranjate. Vei descoperi o ciocnire între două Albanii. De-o parte se află o Albanie considerată înapoiată, patriarhală, care se opune progresului. De cealaltă parte este Albania celor din noua generație. Ei nu înțeleg de ce Partidul tolerează vechile cutume. Iarna la cafeneaua Riviera devine de fapt un pretext. Ismail Kadare vrea să descrie încercarea albanezilor de a rezista în fața unor schimbări impuse de propagandă. Aceștia se agățau cu toate forțele de tradiții, fie ele primitive.

Cele patru nuvele din Călărețul cu șoim te aruncă în inima conștiinței balcanice. Este o conștiință prinsă între prezent și atemporal, între emancipare și tradiții retrograde, între vitalitate și îndelungata amenințare a morții aduse de evenimentele politice. (Sursa este saitul de cultură PostModern)

Conform propriei prezentări, PostModern este sursa ta de inspirație. Fie că vrei să găsești un film bun de văzut în oraș, un loc cool de ieșit cu prietenii, tips & tricks despre administrarea banilor tăi sau cum poți să te dezvolți în direcția pe care ți-o dorești.

Series Navigation << Capodopere din carantină: De la Boccacio la MárquezPortretul unui mare scriitor și patriot albanez: Faik Konica >>