21 de ani de la masacrul de la Gjakova

Share

Povestea copilului de 10 ani, singurul supraviețuitor care a văzut moartea a 21 de membri ai familiei sale

Dreni avea zece ani atunci. Surorile sale de 2, 6 și 14 ani au fost ucise de sârbi, alături de alte 21 de persoane, femei și copii. Ascunzându-se în spatele trupului fără viață al uneia dintre femei, Dreni Caka a supraviețuit masacrului din 1 și 2 aprilie 1999, de la Gjakova – Kosova, din timpul represiunii organizate de guvernul de la Belgrad în acel an. Toți acești oameni credeau că sârbii îi vânau doar pe bărbații din trupele de gherilă și că nu vor ataca femei și copii. Însă, la ora două dimineața, ofițeri de poliție sârbi au venit la casa vecinului, unde se ascunseseră mai mulți albanezi, printre ei aflându-se mama și cele trei surori ale lui Dreni, au spart ușa adăpostului de la subsol, i-au scos afară și i-au executat. Flaka în vârstă de 15 ani, fiica lui Hani Hogea, a fost prima victimă asasinată cu un glonț dintr-o pușcă automată, în timp ce făcea un ceai. După ea, mama și toți ceilalți aflați în cameră au fost uciși. Prins sub trupul mamei sale moarte, Dreni Caka a auzit strigătul surorii lui de doi ani, dar nu a putut s-o ajute din cauză că el însuși fusese împușcat și avea un braț rupt. A început să se târască din casa ce fusese incendiată de soldații sârbi, până când cineva l-a aruncat pe fereastră. În timp ce încerca să se salveze din casa în flăcări, i-a văzut pe cei trei polițiști fumând cu o expresie rece, indiferentă, pe față. Ajuns acasă după masacru, Dreni a cerut ajutorul mătușii sale, strigând că „toată lumea e moartă”. Copilul, împreună cu alte rude care au supraviețuit măcelului din 1 și 2 aprilie, s-au refugiat în Albania. După declararea independenței Kosovei față de fosta Iugoslavie, Dreni Caka a participat ca martor protejat la procesul intentat lui Slobodan Miloșevici, fostul șef al Iugoslaviei comu­niste. În prezent, Dreni locuiește în Vancouver, Canada, împreună cu tatăl său. Acesta din urmă s-a recăsătorit și are un fiu, Dennis, nume pe care Dreni și l-a tatuat pe brațul rănit în masacrul de la Gjakova.

Este o expunere rece, fără afecte, a unui episod sângeros al războaielor etnice din fosta Iugoslavie, care au avut loc între 1991 și 2001, în urma cărora s-au desprins șapte state acum independente: Slovenia, Croația, Bosnia Herțegovina, Serbia, Munte­negru, Macedonia și Kosova. Situația românilor din Timoc și Voivodina nu face acum obiectul acestui articol. Războaiele din RFIugoslavia sunt descrise de istorici ca fiind cele mai violente conflicte din Europa de după al Doilea Război Mondial, marcate prin genocid, purificări etnice și numeroase crime de război. Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPI) a fost înființat de ONU special pentru a judeca aceste crime.

Masacrul de la Podujevo

Un caz similar s-a produs la Podujevo, în 1999, când au fost uciși de forțele sârbe 14 civili kosovari, printre care copii și femei. Saranda Bogujevci, una dintre  supraviețuitoarele acelui măcel, avea numai treisprezece ani pe vremea aceea. Ea a primit întreaga atenție a mass-mediei după ce reușise cu succes să aducă în fața justiției cazul din Podujevo, cu ajutorul câtorva organizații din Serbia, Canada și Marea Britanie. “Părerea mea este că singurul (lor) motiv a fost că victimele erau albanezi și probabil și datorită imaturității și a urii din mintea lor. Probabil că aceștia i-ar fi ucis și dacă victimele era bosniaci și croați. Dar este clar că au fost uciși pentru că nu erau sârbi”, a declarat la tribunal Goran Stoparić, membru al unității Antitero a armatei Iugoslaviei din timpul acelui eveniment. Dejan Demirović și Sasa Cvjetan, membrii ai Scorpio­nilor sârbi, implicați și în masacrele din Bosnia Herțegovina, au fost printre cei acuzați de crimă.

Nu sunt singurele localități unde albanezii kosovari au suferit în urma purificărilor etnice. Rememorăm aici masacrele de la Suva Reka, de la Račak, Krusha e Madhe, Izbica, Gornje Obrinje, Cuska ș.a. La Suva Reka au fost uciși 48 de membri ai familiei Berisha, în ziua de 26 martie 1999, de către șapte polițiști sârbi, printre ei aflându-se și Radoslav Mitrović, comandantul secției 37 a unității speciale de poliție. Victimele, între care și copii, au fost încuiate într-o pizzerie unde au fost aruncate două grenade, iar unii povestesc că, înainte de a scoate cadavrele din local, polițiștii i-au împușcat pe cei care mai dădeau semne de viață. Cadavrele au fost apoi transportate în Serbia și îngropate lângă postul de poliție din Batajnica, lângă Belgrad.

Dar atacurile nu au fost unilaterale. Represiunile sârbe au radicalizat mulți albanezi, iar o parte dintre aceștia s-au implicat în organizația UÇK (Armata de Eliberare din Kosovo), responsabilă de atacuri asupra personalului sârb de securitate. UÇK, alcătuită din fermierii locali, din strămutați și șomeri, s-a înființat în regiunea Drenica și a luptat cu convingerea că numai cu ajutorul armelor se poate produce o schimbare a situației din Kosova.

Conflictele au escaladat, iar la 18 martie 1999, dele­gațiile politice britanice, americane și albaneze au semnat Acordul de la Rambouillet, prin care era solici­tată administrarea Kosovei de către NATO, delegațiile sârbilor și rușilor recuzând această înțelegere. În 23 martie, trupele NATO au început o campanie de bom­bar­damante pentru a determina retragerea armatei iugoslave și a permite înlocuirea acesteia cu forțele internaționale de menținere a păcii. La 17 februarie 2008, instituții provizorii kosovare de autoguvernare au adoptat Declarația de Independență față de Serbia, Kosova devenind stat independent.

Masacrul de la Fântâna Albă

Tot la 1 aprilie, anul 1941, istoria a înregistrat, în Bucovina de Nord, un genocid cumplit în care aproape 4.000 de români au fost uciși de către trupele sovietice și poliția secretă NKVD, când încercau să treacă granița dinspre URSS spre România. Mulți dintre ei au fost torturați, executați sau îngropați de vii în mor­minte. Acest eveniment s-a petrecut în urma cedării forțate din 1940 a unui teritoriu locuit de peste trei milioane de români Uniunii Sovietice și a contextului geopolitic, în care, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică își împărțeau sferele de influență. Localitățile de unde proveneau românii bucovineni ce încercaseră să treacă granița spre România au fost Hliboca, Herța, Putila, Storojineț, aflate la 7 km de Cernăuți, sau mai departe de acest oraș: Vășcăuți, Zastavna, Noua-Suliță ș.a. Se crede că peste 7.000 și, poate, mult mai mulți români au reușit să ajungă în România. Ce  ecou straniu: din România în România! Cei care nu au reușit au căzut sub tirul continuu al mitralierelor sovietice. Supravie­țui­torii Katynului românesc au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia, răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la cele 5 gropi comune, unde au fost înhumați, unii fiind încă în viață: bătrâni, femei, copii, sugari. Se spune că două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până ce victimele și-au dat duhul. Alți peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan. Doar din anul 2000, autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit să trăiască în România.

Parafrazându-l pe Winston Churchill, “în război poți fi ucis o sigură dată, dar în suflet poți fi ucis de mai multe ori.”

Maria Oprea

Series Navigation << Tedi Papavrami: “Am anulat o mulțime de spectacole”În ajutorul Korcei distrusă de seismul din 1931: Un gest generos al comunității din România destinat reconstruirii orașului >>