Poezie albaneză contemporană: Arbër Ahmetaj (n. 1965)

Share

Aşteaptă, frumoasa mea!

O mie de inimi necunoscute
valsează în jurul tău;
în balcon e rece
şi luna picură bronz peste lac.
E multă lumină
şi un trafic nebun.
Pielea îţi miroase a flori sălbatice,
visul ursului cu miere pe buze
şi stropi de ploaie în ochi.
Şi mai ai un “google map”
care să-ţi arate cum se intră în Troia,
dar tu ştii:
banchetul se sfârşeşte
mereu cu masacru.
Iată de ce nu te predai, rămâi în afara
zidurilor, cu scutierii în jurul tău;
nu vrei să intri prin şiretlic,
şi nu vrei să te înscrii în concurs!
Căci tu ştii:
cine merge împreună cu vântul,
are destinul frunzelor uscate.
Iar cine merge împotriva lui,
deşi târziu, ajunge
totuşi în ţinutul fructelor coapte!


Păşeşti sub coroana de frunze
şi rămâi gravidă de clorofila lor;
iar peste nouă luni naşti o pădure
şezând între ape le dai sân arborilor,
păsărilor, fluturilor.
O altă lume eşti tu!
Planetele te-nconjoară,
inutil se dovedeşte telescopul,
apoi arunci ploi pe cerul verde al ochilor mei
şi te zăresc printre picuri,
ca printre frunzele toamnei,
pestriţe.


Nicio toamnă nu are staţii de autobuz,
unde să coboare fete cu rochii de primăvară!
Gura metroului e ca o pâlnie
pe unde intră şi ies furnici umanoide
cu căşti şi Iphon!
Doar tu stârneşti tăciunii stelelor,
şi aprinzi planetele,
femeie jertfită!
Sânul tău e izvorul laptelui.
Calea Lactee.
O exoplanetă excitată iese de pe orbită,
Chimia cerului şi atomului ignoră gravitaţia.
Plouă şi-mi udă oasele.
În nicio staţie a toamnei
nu coboară din autobuz
fete cu rochii de primăvară.
Când te-am văzut dezbrăcată,
m-am imaginat c-aş fi maestrul lui Einstein,
când ţi-am atins pielea,
l-am înţeles pe Gandhi.
India nu se eliberează prin violenţă.


Suntem ceea ce ne-am născut,
supravieţuirea se asigură cu ghearele;
Sendviciul şi vinul dă-ni-le, Doamne!
Dinamita pusă la temelia bisericilor am udat-o cu lacrimi.
M-au obligat.
N-am fost un terorist atât de eficace
şi m-au eliminat din echipă,
dar tot mai am sânge divin pe mâini!
Tuturor ne trebuie câteve picături pe palmă,
altfel abatorul n-ar fi atât de perfect.
Aşadar, roagă-te pentru mine
tu, care erai copil,
când eu aruncam în aer lăuze
nevinovate,
pictate naiv pe lemnul icoanelor.
Îmi port singur crucea,
tu roagă-te doar
să mai salvăm ce se poate salva.
Sărut locul unde vei atârna crucea, dacă nu va cădea
şi dacă mi se va permite.
Voi urca pe munte.
Mă voi ruga la pietre şi apă, la cer şi la drum, la turla bisericii,
mă voi întoarce apoi.
Căit, dar fără regrete;
ce e ars, nu mai poate arde din nou.
Un râu de stele pe palme
sperând că voi încropi un şnur fierbinte
cu care să cobor în adâncul tău.
Acolo vreau să te sărut;
Sărută-mă, iubite! spui tu
Copiii născuţi din săruturi
aruncă praf de aur peste râu şi lună.


Undeva departe o cucuvea plânge printre ramurile castanului
Şi se face toamnă pe 22 martie.
Corăbii ancorează în porturi tihnite.
Răsună strident tocurile femeii smerite,
păşeşte lipită de ziduri trezind pisici adormite pe casă;
Le strică somnul prinsului de păsări!
Ceva mai încolo un trimmer îmi sperie visul,
punând la pământ tot verdele pajiştii,
din jurul castelului strămoşilor tăi!
Tu, prinţesă din alte vremuri,
eşti marea corăbiilor mele!
Fără tine nu pot ajunge în niciun port!
Şi nici nu îndrăznesc măcar să plec.

Traducerea: Marius Dobrescu

Series Navigation << Prof. dr. Pandi Bello (Korcea, Albania): Poetul Lasgush Poradeci şi muzica“Trilogia Albanica”, de Stefan Çapaliku, publicată la Paris >>