„Fluieraş de fag mult zice cu drag…”: Povestea unui străvechi instrument popular

Share

Și vin păstori cu gluga albă,
Din fluier povestindu-și dorul”.
(O. Goga)

La originea fluierelor se află simpaticul Pan, zeul păşunilor, pădurilor, al turmelor  şi păstorilor. Legendarul său nai s-a născut din frumoasa nimfă Syrinx care, urmărită de zeul seducător, s-a tranformat într-o trestie ce a început să cânte. Încercând s-o găsească printre firele de iarbă, Pan le-a rupt în bucăţi şi a creat astfel syrinx-ul, primul nai al mitologiei antice greceşti, intrumentul ce scotea sunete cereşti. La brâu cu instrumentul muzical din trestii magice, Pan s-a aliat cu confratele său Dionysos, zeul  vegetaţiei, pomiculturii, vinului, dragostei şi fertilității, împreună cu care curta prin păduri nimfele şi zânele. Doi zei amorezi, care, în ziua de azi, ar fi doi dandy spilcuiţi, mari amatori ai cluburilor de noapte, cu dans şi muzică de divertisment.  

Înzestrate cu o pronunțată forță mitică, fluierul (fyelli, bilbili, în alb.), naiul şi toate derivatele acestora – cavalul, tilinca, cimpoiul – i-au însoţit dintotdeauna pe păstorii plecaţi în transhumanţă, chemând spiritele protectoare ale pământului şi cerului prin muzica lor duioasă. Poate că printre aceşti idoli care s-au coborât printre oameni şi animale s-au aflat şi năstruşnicii Pan şi Dionysos, ce se îngrijeau să-i apere pe ciobani şi mioarele lor. Muzica a devenit astfel o extensie magică a naturii, unde sânzienele pădurilor şi câmpiilor se prind în horă şi dau puteri miraculoase plantelor, înmulţesc păsările, fac culturile să rodească, pruncii să se nască şi oamenii să se iubească. Aici, „pe-un picior de plai / pe-o gură de rai”, a apărut „Mioriţa”, colindul de iniţiere în tainele morţii, răspândit sub formă cântată îndeosebi în Transilvania, şi transformat în baladă în regiunile din sudul şi estul ţării. Este o creaţie pastorală specific românească, cu 1400 de variante, nefiind întâlnită la alte popoare. Un bocet, o epopee, cântec de jale, legendă, doină, cântec de nuntă, incantație rituală, cântec religios, mit sau cântec din bătrâni, aşa a fost percepută şi definită „Mioriţa” de către exegeţi. Iar melodiile interpretate la fluier, caval, tilincă, cimpoi sau trişcă (instrument făcut din trestie, soc etc., asemănător cu un fluier fără găuri, n.n.), prin muzica lor îngerească, au devenit astfel simboluri ale cântului de dragoste, dorului, al alinării singurătăţii, în lumea păstorească din toată Europa. Este lumea ciobanilor şi a turmelor de oi ce străbat într-un ritm domol, ancestral, gurile de rai din ţinuturile de basm ale străbunilor.

Rapsozii din Ardeal i-au zis Colinda Păcurarului, iar cei din Muntenia o numeau Cântecul Mioarei. Poetul Vasile Alecsandri a fost cel care a propus, pentru prima dată, în 1850, ca titlul baladei să fie „Mioriţa”. Cele trei fluiere, – de fag, de os, de soc – invocate de ciobanul „Mioriţei”, simbolizează credinţa în viaţa de după moarte, în care sălăşluiesc zeii pământului şi strămoşii. Ele vor deveni crucile aşezate la căpătâiul ciobanului moldovean. Fluierașul de fag mult zice cu drag îi va dărui iubirea şi nunta c-o mândră crăiasă, a lumii mireasă. Fluierașul de os mult zice duios va cânta bunătatea şi blândeţea lăsate în urmă, iar cel de soc mult zice cu foc îi va aminti de jalea şi tristeţea măicuţei bătrâne. Vântul, la fel ca în cazul nimfei Syrinx, ce făcea trestia să cânte, va bate prin cele trei fluiere ş-oile s-or strânge, pe mine m-or plânge cu lacrimi de sânge.

Din fluier povestindu-și dorul”

Chiar dacă Pan deţine supremaţia acestui instrument muzical, cel mai vechi fluier, descoperit în peștera Hohle Fels din sudul Germaniei, are o vârstă de 35.000 de ani. Acesta a fost sculptat în os de vultur şi are o lungime de 22 cm şi 5 găuri. În aceeaşi peşteră s-au mai găsit alte două fluiere făurite din colţ de mamut. În Egiptul antic, mici scoici erau folosite ca fluiere, vechii greci le utilizau pentru a ține ritmul sclavilor la galeră, iar englezii le purtau în timpul cruciadelor pentru a da semnalul arcaşilor. La noi şi la alte popoare, ciobanii fac fluierele din lemn de soc, prun, cais sau cireş, dar, cum lumea păstorească s-a modernizat în ultima vreme, şi rapsozii s-au împuţinat. Unii bătrâni spun că turmele ale căror păstori cântau la instrumente muzicale tradiţionale, dădeau o cantitate mai mare de lapte şi de o mai bună calitate, erau mai ascultătoare şi nu plecau departe de stăpânul lor. Însă muzica i-a adus întotdeauna ciobanului mângâiere şi alinare, de aceea el vrea să fie înmormântat împreună cu fluierul său, ca în cazul baladei „Mioriţa”.

Există o sumedenie de fluiere de diferite mărimi, cu număr variat de găuri sau fără, cum e tilinca, sau de dimensiuni mai mari, cum e cavalul, create de meşteri specializaţi ce participă la târgurile din ţară cu instrumentele lor muzicale. Acestea fac parte din identitatea culturală a fiecărui popor, fiind un mijloc de exprimare al trăirilor sale sufletesti. „Măi bădiță Niculiță, / Când ieși seara pe uliță, / Fluieră din fluieriță”. I se mai spune, în funcţie de regiunile etnografice, caval, drigană, durloi, fiștigoaie, flisc, flișcă, flișcoaie (fliscoaie), fluieriță, fluieroi, fofează, piscoaie, pițigoaie, șuieră, șuierici, surlă, târtă, țâț, țignal, tilincă (telișcă, titilic, titilig, titilincă, titilișcă), țipătoare (țipă), totâlcă, trișcă, tulnec, tutelcă. Regizorul Dumitru Budrală i-a dedicat un film, „Vibraţia fluierului”, acesta fiind un omagiu adus naturii şi păstorilor de pe crestele Carpaţilor, a celor din Mărginimea Sibiului.

Maria Oprea

Series Navigation << “Trilogia Albanica”, de Stefan Çapaliku, publicată la ParisPostul – cale de întărire în credință >>