Dora d’Istria, femeia care a spart toate tiparele lumii ei

Share

Născută la 3 februarie 1828, la Bucureşti, Elena Ghica sau Dora d’Istria provenea dintr-o familie nobiliară cu rădăcini albaneze, ajunsă în secolele XVII-XIX la mari dregătorii în Ţara Românească şi Moldova. Ne mărginim să amintim doar că Elena era nepoata a doi domni valahi, Grigore IV Ghica şi Alexandru II Ghica, şi fiica marelui ban Mihalachi Ghica. Dora d’Istria este pseudonimul literar al prinţesei Elena, căsătorită nu pentru mult timp, sub numele de Helena Kolţova-Masalskaia, cu un nobil rus. Posesoare a unei culturi profunde pentru acea vreme, ea a spart barierele prejudecăţilor secolului în care a trăit prin publicarea unor lucrări istorice, etnografice şi sociologice în mai multe limbi europene: franceză, italiană şi greacă. Cărţile ei au fost traduse în română, greacă, engleză, germană, rusă şi albaneză. De ce este important să-i readucem chipul şi opera în actualitate? Pentru că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nici o altă femeie, în afara scriitoarei franceze George Sand, nu a fost apreciată în lumea ştiinţifică şi intelectuală europeană precum prinţesa cunoscută sub pseudonimul literar de Dora d’Istria, după cum a observat profesorul universitar George Lăzărescu. A fost scriitoare, a studiat istoria popoarelor din sud-estul Europei şi a susţinut mişcările de eliberare naţională ale acestora. A închis ochii la Florenţa, în 1888.

Una dintre permanentele ei preocupări a fost, cum am mai spus, studiul problemelor naţionale ale popoarelor sud-est europene (în particular la români, greci şi albanezi). Amintim, de exemplu, ciclul de studii dedicate poeziei populare create de aceste popoare, studii care au apărut între 1858 şi 1868 în Revue des deux mondes, precum şi scrierea Excursions en Roumélie et en Morée (două volume). În repetate rânduri, ea şi-a exprimat afecţiunea pentru ţara în care s-a născut, deşi cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în străinătate. Iată un exemplu: „La liberté, le bonheur de mon pays, voilà les preoccupations qui rempliront désormais tout ma vie.”, scria ea în La Suisse allemande.

O deosebită importanţă au ocupat, în cuprinsul producţiilor sale, studiile asupra condiţiei femeilor din Europa orientală (mai cu seamă în scrierile Les femmes en Orient şi Des femmes par une femme), în care sunt incluse numeroase informaţii asupra condiţiilor sociale, civile şi ocupaţiilor femeilor din timpul său. Puse una peste alta, cele două lucrări pot fi considerate un tratat feminist balcanic în adevăratul sens al cuvântului. După cum am mai spus, opiniile şi teoriile feministe ale Dorei d’Istria pot fi uşor identificate în cele două cărţi ale ei, intitulate: “Les femmes en Orient” (Zürich 1859, în 2 volume) şi “Des femmes par une femme” (Ediţia II, Bruxelles 1869, în 2 volume). În prima lucrare, ea se arată preocupată de emanciparea femeilor din Levant (zona Orientului mediteranean), iar în a doua face o comparaţie a situaţiei femeii din Europa latină cu cea din zona germanică. În toate lucrările ei, Dora d’Istria a militat pentru egalitatea de gen şi a promovat feminismul şi drepturile femeii.

Cele patru “Albanii” ale Dorei d’Istria

Opera în două volume a Dorei d’Istria “Les femmes en Orient” este, conform specialiştilor, extrem de interesantă sub aspectul umanismului ce răzbate din ea şi al sentimentelor nobile pe care scriitoarea le exprimă vizavi de femeile din Balcani. Este aici o judecată progresistă ce precede primele tentative de emancipare a femeii de la începutul secolului XX, care arată că această prinţesă genială, pe nedrept uitată uneori, şi-a depăşit cu mult graniţele temporale ale epocii în care a trăit. În primul volum al lucrării, scris într-o franceză arhaică, greu de tradus, se află şi descrierile făcute de autoare de-a lungul călătoriilor prin diferite zone populate de albanezi, alături de o grămadă de informaţii istorice şi de actualitate asupra albanezilor din acel secol. Circa o sută de pagini din capitolul IV al volumului “Femeile în Orient” au fost consecrate de autoare femeii albaneze, subliniind caracteristicile socio-antropologice, psihologice şi anatomice ale acesteia. Şi încă o notă interesantă: personalitatea femeii albaneze este descrisă în contextul geografic, istoric şi social al poporului în care aceasta trăieşte, ceea ce precede cu mult primele începuturi ale sociologiei româneşti. Paragrafe întregi sunt dedicate trecutului istoric şi autohtoniei albanezilor, aşa cum reiese şi din fraza următoare: “Albanezii nu au ieşit în afara cadrului valorilor înaintaşilor lorSunt consideraţi încă cei mai buni luptători din Orient. Dar neînţelegerile religioase dezbină forţelelor lor în cel mai rău mod şi ameninţă acest glorios popor cu o distrugere totală”. Este viziunea Elenei Ghica la mijlocul seculului al XIX-lea. Cunoscând realităţile concrete în urma călătoriilor făcute, ea încearcă să descrie situaţia femeii albaneze în funcţie de – cum le numeşte ea – cele patru “confederaţii”: Gegăria, Toskăria, Labăria şi Çamăria, fiecare dintre acestea reprezentând pentru ea o Albanie în sine. Dora d’Istria vorbeşte despre Çamăria albaneză, despre Tivar-ul albanez, iar Mirdita o numeşte “inima catolicismului albanez”.

Femeia gegă – pistolul, cea toskă – frumuseţea

Situaţia femeii albaneze diferă în funcţie de zona în care locuieşte şi de obiceiurile locale, este convinsă autoarea volumului. “Ele sunt diferite aşa cum diferite sunt şi costumele lor”, afirmă Dora d’Istria. După toate probabilităţile, ea identifică zona Mirdita cu Gegăria, pe care o numeşte şi “teatrul unor lupte sângeroase”. Mirdita, spune ea, cuprinde ţinutul de la nord de Shkodra şi până la Prizren şi de la Elbasan până la izvoarele râului Buna. În această parte a ţărmului adriatic se află Budva, Tivar, Ulqin şi Durrës. Albanezii de la Tivar şi Ulqin sunt musulmani sunniţi convinşi; lor le e teamă să treacă prin ţinuturile locuite de creştini. Gheghii care nu sunt musulmani sunt catolici practicanţi, fiind la fel de războinici ca şi musulmanii. Cei care trăiesc pe câmpia Mirditei se numesc mirditori şi constituie “inima catolicismului albanez”, după cum îi descrie Dora d’Istria. În legătură cu femeile din aceste ţinuturi, autoarea afirmă: “Călugării catolici din Mirdita sunt agenţi activi ai propagandei austro-romane. Ei le-au indus femeilor lor un mare zel contra schismei. Încă de la vârsta de şaisprezece ani, femeile din Mirdita merg cu pistolul la brâu, însoţite de câini sălbatici, cărora bătrânii le spuneau moloşi. Agere şi mândre, străine de orice deşertăciune, înveşmântate cu o cămaşă tivită cu negru, o mantie albă şi un şorţ de aceeaşi culoare, ele seamănă cu agera Diana şi sunt la fel de bune luptătoare ca şi ea”.

Când vine vorba despre Toskăria, Dora d’Istria schimbă tonul. Acest ţinut, sau Myzeqeja de azi, are (conform viziunii ei) capitala la Berat, este condusă de un paşă şi de un arhiepiscop grec, şi este înconjurată de vii şi plantaţii de măslini. Cetatea Berat se înalţă, spune ea, pe o stâncă pitorească. Toskăria este locuită de creştini ortodocşi şi musulmani şiiţi, ostili turcilor (este vorba, desigur, despre celebrii bektaşieni, n.red.) Locuitorii ţinutului sunt mai puţin războinici decât cei din nord şi, consideră ea, sunt cei mai frumoşi albanezi. Ei au ochii albaştri, sunt veseli, au nasul roman şi pielea măslinie. “Femeile musulmane din această ţară sunt nestematele haremurilor. Dar ele ar fi putut servi la fel de bine drept model lui Phidias şi Praxiteles. Albanezii musulmani au doar o soţie şi ea nu este nici acoperită şi nici închisă în casă, ci ia parte la toate activităţile vieţii publice, la care participă cu aceeaşi energie ca şi bărbaţii”, scrie Dora d’Istria. Portretul femeii albaneze demne este reprezentat, după cum ni-l descrie autoarea volumului, de cel al Emineei, prima soţie a lui Ali paşa de Janina, pe care o caracterizează ca pe o femeie generoasă şi bună acolo unde domnesc minciuna, violenţa şi cele mai josnice pasiuni. “Caracterul Emineei, soţia lui Ali, avea toate trăsăturile unei persoane nobile. Modestă, binevoitoare, liberă de fanatism, existenţa ei contrazicea zi de zi mediul răufamat şi violenţa în care era obligată să-şi ducă viaţa. Moartea ei trebuia să fie demnă de viaţa  ei. Ea a căzut victimă unei generozităţi străine femeilor musulmane, generozitate ce nu făcea diferenţă între creştini şi musulmani atunci când era vorba despre a-l apăra pe cel năpăstuit de furia şi politica criminală a vizirului din Janina. Astfel, amintirea Emineei, în Albania, este încă aureolată de o popularitate înduioşătoare”, mărturisește d’Istria.

Femeile çame – creole, cele labe, în suferinţă

Çamăria, care se află vizavi de insulele mării Ionice, constituie unul dintre ţinuturile cele mai năpăstuite din Balcani. Înainte de a se entuziasma în faţa frumuseţilor naturii acestor locuri, Dora d’Istria vorbeşte cu compasiune despre suferinţele çamilor. Din păcate, spune ea, nici un alt ţinut albanez nu a suferit atât de mult ca acesta violenţa fanatismului musulman. Çamii, care sunt în mare parte musulmani sunniţi, arată o mare dorinţă de civilizaţie. Autoarea volumului scoate în evidenţă mai ales frumuseţea deosebită a femeilor çame: “În văile Çamăriei admirăm frumuseţea fecioarelor cu ochi negri, păr castaniu care le ajunge până la călcâie”, scrie ea. Şi nu uită să condamne situaţia tragică în care a lăsat aceste ţinuturi stăpânirea lui Ali paşa şi a urmaşilor lui. Aceste femei luptătoare, cu arme împodobite la brâu, au fost obligate să plece capul în faţa violenţelor stăpânirii. “Femeile lor, cu picioare frumoase, mijloc subţire, aspect atrăgător şi o privire cutezătoare, pun umărul şi trag plugul dacă este nevoie, căci bivolii le-au fost luaţi de stăpânitori”.

Ţinuturile Labilor, observă Dora d’Istria, n-au fost favorizate de zei aşa cum sunt văile çamilor. Dominată de munţii Himarei, confederaţia Labilor este formată dintr-o populaţie sărmană, expusă vânturilor atât de puternice încât doboară copacii, distrug satele şi aruncă cirezile în prăpăstii adânci. Dhërmia, Himara, Porto-Palermo, toate pe ţărmul mării, sunt localităţile principale ale acestui ţinut. Porto-Palermo oferă ieşirea spre valea Delvinei, singura parte cultivată a Labăriei, loc pe care o populaţie mai activă şi mai inteligentă ar fi transformat-o într-un paradis pământesc. Oraşul Delvina, construit pe o spinare de munte, domină ogoarele roditoare cultivate cu măslini, lămâi şi rodii. Castelul care se înalţă pe deal este locuit de paşă. Labii, care sunt musulmani şi ortodocşi, îşi continuă Dora d’Istria descrierea, au fost mereu obligaţi să înfrunte toate furtunile, dar, neputincioşi şi neciopliţi, nu au progresat deloc spre civilizaţie. Pintre albanezii celorlalte ţinuturi, ei sunt consideraţi cei mai imorali şi mai coruptibili, ceea ce-i face pe ceilalţi să-i descrie cu dispreţ: “Labii trăiesc în apă, precum peştii mării. Femeile lor acolo îşi petrec jumătate din viaţă. Cu pielea măslinie şi strălucitoare, pieptul uscat şi pântecul mare, ele dovedesc că duc o viaţă foarte primitivă. Labii nu consideră căsătoria o instituţie importantă”, spune, printre altele, Dora d’Istria. Tot la acest capitol, ea scrie şi despre vitejia femeilor albaneze, îndeosebi a celor suliote.

În concluzie, autoarea volumelor se arată o mare admiratoare a calităţilor şi destoiniciei femeii albaneze. În semn de recunoştinţă, spune cercetătorul albanez dr. Stilian Adhami, fetele şcolilor din Shkodra i-au trimis celebrei feministe, la 4 mai 1881, o pană de argint. În faţa acestui gest minunat, Dora d’Istria a dat un răspuns impresionant: “Îmi imaginez frumoasa pană a albanezelor mele dragi, pe care aş vrea să le îmbrăţişez într-o bună zi. Vreau să folosesc această pană până la sfârşitul zilelor mele pentru a apăra onoarea şi drepturile Albaniei, scumpei mele patrii”.

Pe placa memorială care străjuieşte mormântul din Florenţa al scriitoarei stă scris: ”Principesa Elena Koltzoff Massalski Ghica, 1828-1888. De origine albaneză, româncă prin naștere, florentină prin adopțiune, s-a înnobilat și s-a glorificat prin propriile ei merite, pentru virtuțile alese, de suflet și talent, sub numele european Dora d’Istria”. Placa memorială a fost instalată în anul 1915.”

                                                                                          Marius Dobrescu      

Series Navigation << Nostalgicii albanezi sunt în doliu: A murit Nedjmije Hogea, soţia dictatorului de la TiranaKosova a aniversat 12 ani de independenţă >>