Sofia Koça, vecina lui Ismail Kadare și a lui Enver Hogea

În cetatea de piatră a lui Kadare, Gjirokastra, pe una dintre străduțele cele mai înalte ale orașului-amfiteatru, trăia Sofia Koça, bătrâna octogenară, desprinsă parcă din paginile unui faimos roman al scriitorului albanez. Vecină cu marele Kadare, dar și cu temutul Enver Hogea, Sofia părea coborâtă din cronicile vechi care povestesc despre vremuri de altădată și despre o lume frumoasă, ce se restrânge din ce în ce mai mult în ea însăși. Sofia Koça devenea pentru câteva ceasuri de răgaz, petrecute la Gjirokastra o dată pe an, centrul lumii tihnite de odinioară, unde nisipul timpului este pe zi ce trece mai puțin și unde nimeni nu mai vrea să întoarcă clepsidra.

Cele două femei-surori

Ori de câte ori o vizitam pe bătrâna Koça din Gjirokastra, în seculara ei casă de piatră, cocoțată pe ultimul rând al amfiteatrului muntos, limbile pendulelor nevăzute măsurau altfel bătăile timpului. Era un ceas domol al mănușilor și evantaielor din dantelă, bântuit de sonoritățile tăioase de seceri și ciocane ale vremurilor totalitariste, un ceas cât un secol pe care Sofia mi-l dăruia firesc, cu dragoste. Albaneză neaoșă, născută și trăită pe aceste meleaguri, bătrâna doamnă nu uita să amintească de originile italiene ale tatălui său, pe nume Croce, emigrat în America pe când micuța lui fiică avea doar nouă ani. Departe de ea, în România, la sute de kilometri distanță, într-o altă urbe muntoasă, trăia „sora” geamănă, albaneza-aromâncă de optzeci de ani, Marika Ziu, rămasă aici după ce a venit să-și afle tatăl, plecat în căutarea unei vieți mai bune. Cele două femei nu au avut nicio legătură de sânge și nici măcar de prietenie, nu s-au văzut niciodată și nu știau una de alta, dar soarta le-a adus împreună într-un fel de spațiu al existențelor gemene, alcătuite din aceleași bucăți ale unui puzzle complicat. Povestea lor este una a supraviețuirii, a cursei câștigate cu neajunsurile războaielor, cu ticăloșiile comu­­nismului și cu lipsurile de tot felul, dar și a iubirii tămăduitoare. Căci despre înstrăinare și iubire vrem să vorbim aici ca alchimii contrare, care le-au dat acestor femei temeiul și bucuria simplă de a trăi. Este lecția marilor vârste, din care ar trebui să învățăm că nu e suficient să adăugăm mulți ani vieții noastre, ci să adăugăm și viață acestor ani. Deși fără copii, amân­două și-au iubit foarte mult soții, rudele și pământul pe care au pășit, dăruind cea mai mare parte din sufletul lor iubirii lui Iisus. Pentru că, pe tot acest parcurs, s-au însoțit de rugăciune și dreapta credință ca rațiune de a fi.

Destine săpate în Muntele Lungheriei

Sofia Koça s-a născut la 7 septembrie 1923, iar la 22 de ani s-a căsătorit cu Stefan, de meserie operator la cinematograful din Gjirokastra. Ea a lucrat până la pensionare ca vânzătoare și croitoreasă. În anii două mii, când am cunoscut-o, era o bătrână pensionară care trăia singură în casa ei de piatră din cetate, cu iglițele, vechiul televizor și cu pisica Cichita. Tricota, broda și făcea hăinuțe pentru copii, pe care le vindea la actualul Muzeu etnografic ce fusese cândva casa dictatorului Hogea, situat la câțiva pași mai încolo, pe străzile întortocheate de granit. La alți câțiva metri, se află casa scriitorului Ismail Kadare, născut și el în orașul de piatră de pe Muntele Lungheriei, devenită în prezent, la rândul său, Muzeu memorial. Aceste fortărețe de stâncă au modelat destine atât de diferite, încât simt că locul nu a ursit tuturor la fel, inventând mereu o altă poveste despre el însuși. Cu toate astea, fiecare dintre cei trei a fost fericit în felul lui. Dictatorul a plecat la cele veșnice ca un despot împăcat cu propria conștiință, fără să răspundă niciodată pentru crimele sale, scriitorul se bucură de liniște și de scrisul său, retras în Franța, în celebritatea și dragostea miilor de cititori, iar bătrâna se consola cu amintirile mari și mici cât un veac și cu prietenia vecinelor sale, băbuțe în haine negre, desprinse parcă din filmele grecești. De fapt, în regiunea Gjirokastra trăiește o importantă comunitate de greci minoritari, iar în ziua când m-am nimerit în vizită, comuna grecească din apropiere, Zagoria, își serba „data de naștere”. O vecină i-a adus un ziar dedicat sărbătorii din Zagoria, iar nepotul, un bărbat de vreo patruzeci de ani, care se mai îngrijea de ea din când în când, a trecut și el pe la Sofia să-i dea bună ziua. Bătrâna nu se mai îndepărta prea mult de casă, deoarece avea un picior beteag și se mișca greu din cauza unei mașini care a lovit-o pe când mergea la cimitir, la Stefan.

Încăperea în care ședeam la o dulceață, o cafea și un pahar cu apă rece era cea a unui om simplu și sărac, cu fotografii vechi și milieuri, cu un televizor vechi, cu lămpi, și o lampă de gătit cu gaz. Pensia era pe atunci foarte mică, circa 12.000 de leka, dar pentru ea era destul pentru că, mi-a spus, nu mănâncă, alături de alte alimente, mai mult de un kilogram de cartofi pe lună. Era bună, candidă, împăcată, nerevindicativă și foarte credincioasă. De patru ani nu fusese la biserică, din cauza piciorului bolnav, dar, în casă, candela ardea tot timpul, iar ea nu uita niciodată să-și îndrepte gândul și rugăciunea către Dumnezeu. Există astfel de oameni care, se spune, atunci când se roagă, se topește zăpada. Un astfel de bun creștin era Sofia Koça, care s-a sprijinit ca pe un baston pe dreapta credință și pe rugăciune. Fără să știu, poate chiar acest lucru mi-a purtat pașii către casa ei.

Orologii anacronice

Marika Ziu din Brașov era de pământ din Moscopole, de lângă Korcea, și a venit în România la 20 de ani, prin 1955, să-și caute tatăl. L-a găsit, dar l-a găsit și pe soțul ei, ungurul Gabi Bokor, cu care se înțelegea în patru limbi: aromână, albaneză, maghiară și română. Nu au avut copii, dar s-au îmbogățit cu o sumedenie de nepoți în România și Albania. Povestea vieții ei seamănă mult cu a doamnei Koça și cu a miilor de bătrâni care au supraviețuit războiului, comunis­mului și eliberării de sub comunism. Și Sofia și Marika au trăit timpul controlului totalitar, când scrisorile veneau gata citite, iar alimentele erau raționalizate, însă, în ciuda restricțiilor, au avut un tonus și o bunătate rar întâlnite. Poate Marika a fost ceva mai hărăzită de soartă, căci comunismul românesc nu a fost la fel de criminal precum acela din Albania. Sofia Koça nu a avut biserică și preot, nu avea Paște și Crăciun, nici rochie de mireasă (interzisă de autorități), nici haine elegante. Una dintre puținele bucurii ale Sofiei a fost că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, i-a putut cunoaște pe italienii cantonați în Gjirokastra, care s-au dovedit a fi „băieți buni și civilizați și aveau femei frumoase în armată”. La rândul ei, Marika a început prin anii ‘80 să-și viziteze neamurile din Albania, care făceau eforturi supraomenești să-și aprovizioneze frigiderul pentru întâlnirea cu ruda lor din România. Ea avea de-acum două patrii, iar credința a fost cea care i-a dat putere să le iubească pe amândouă ca pe părinții ei. Și cum să nu fie așa, când Marika provenea din cea mai solidă fortăreață a ortodoxismului, Mosco­pole, unde știm că, de veacuri, aromâncele își tatuau pe frunte semnul crucii ca gest al apărării împotriva islamizării și ca mărturisire a lui Hristos. Însă, timpul nu a rămas pe loc pentru cele două octogenare, clepsidra lor nu se mai regăsește în era ceasurilor electronice, orașele lor nu mai arată la fel, iar picioarele lor nu mai pot merge la mormintele celor dragi. Însă, altundeva, pendula inimii bate și acum la fel, în ritmul rugăciunii „Tatăl nostru”.

Am fost din nou, anul trecut, să văd casa Sofiei Koça, iar ușa mi-a fost deschisă de o tânără elegantă, care mi-a urat: „Welcome to Argyropolis Hotel!”

Maria Oprea

Series Navigation

<< „Albania este o țară minunată, cu oameni calzi și primitori”: Interviu cu dna ing. Alexandra Iancu din BucureștiAlbanezi de succes: Benjamin Prelvukaj – Primul albanez care a deschis un restaurant în Japonia >>