“Învață cât vrei, tot la sapă o să ajungi” – Povestea Almei Liço, victima nevinovată a comunismului albanez

Share

Alma Liço era nepoata lui Muamer Liço, jurist albanez absolvent de drept la Harvard, împușcat de regimul lui Enver Hogea în 1945 ca dușman al poporului. Fiică de profesori, Alma și familia ei au fost victime ale persecuției politice cu care Partidul Comunist Albanez și-a început guvernarea imediat după război.

În cadrul acestor represalii, cărora le-au căzut victimă numeroși politicieni și intelectuali albanezi, de fapt floarea intelectualității din această țară, s-a ajuns adesea până la arestarea, trimiterea în lagăre sau mutarea forțată a lor în zone pustii, în sate îndepărtate unde până și curentul electric era un lux. Chiar și aici, Alma a reușit să ajungă unul dintre cei mai sârguincioși elevi din clasă. Lucrul acesta nu a impresionat-o pe învățătoarea ei, care-i repeta un adevăr ce s-a confirmat în anii următori: “Învață cât vrei, tot la sapă o să ajungi!”.

În ziua în care familia ei a fost strămutată din Tirana în zona Dumreja, în centrul Albaniei, fetița împlinea zece ani. Aceasta a fost, de fapt, ultima zi a copilăriei ei. Începând de atunci, tatăl Almei, Nevzat Liço, un profesor respectabil din Tirana, a încercat s‑o facă să înțeleagă care sunt motivele persecuției lor. Tatăl lui, adică bunicul Almei, Muamer Liço, care absolvise strălucit studiile juridice la Harvard, fusese judecat și executat în 1945 ca dușman al poporului. Iar de aici porneau toate nenorocirile familiei. Desigur că pentru un copil de vârsta fetei erau greu de înțeles toate amănuntele acestea, dar schimbările dramatice din viața ei au maturizat-o mai devreme și au făcut-o să înțeleagă tot ceea ce li se întâmpla. Procesul și execuția bunicului erau motive suficiente pentru ca regimul s-o considere și pe ea, un copil, drept un posibil dușman de clasă și s-o trateze cu ostilitate. Să nu uităm că Albania primilor ani de după război a fost țara marilor epurări și procese falsificate, în urma cărora a fost exterminată vechea clasă politică și intelectualitate interbelică. Legi aprobate cu mare grabă au justificat confiscările masive și aducerea la sapă de lemn a fostei aristocrații albaneze. O teroare nemaivăzută de la epurările staliniste încoace se întindea peste Albania. Foștii politicieni, mulți dintre ei participanți la marile acte istorice care întemeiaseră statul albanez, erau aruncați în pușcărie sau executați fără proces. Era epoca de început a “luptei de clasă”, care avea să dureze mai bine de patru decenii, chiar și după moartea dictatorului Enver Hogea. În aceste condiții tragice, în această atmosferă, copilăria Almei avea să se sfârșească chiar înainte de a începe.

Firește că vorbele tatălui aveau să fie confirmate de condițiile de viață în care familia fetei avea să trăiască de acum înainte, în îndepărtatul sat Belsh: o casă pe jumătate dărâmată, acoperită cu paie și cu pământ pe jos, în care urmau să locuiască părinții, plus cei trei copii minori. Nici la școala din sat, Alma nu avea să fie primită cu brațele deschise, căci învățătoarea, o “fată din popor” fidelă învățăturilor partidului, avea s-o persecute și s-o descurajeze permanent.

Într-o carte publicată în urmă cu câțiva ani și intitulată “Cu aripile rupte”, Alma Liço Gjurgji, fostul copil de altădată, descrie amănunțit acest episod care nu i s-a șters niciodată din memorie:

În vreme ce relațiile cu ceilalți copii erau aproape normale, nu pot spune același lucru și despre fosta mea învățătoare. O comparam cu minunatul meu învățător de la Tirana și simțeam că nu o interesau acei copii, care, deși mergeau la școală, erau aproape analfabeți. Față de ei, aveam norocul să am parte acasă de trei profesori. Desigur, incluzând-o și pe bunica. Părinții acelor amărâți se trezeau dimineața și se întorceau seara de la câmp pentru a asigura pâinea numeroșilor copii pe care-i aduceau în viață. Ca să mă răzbun, am simțit nevoia s-o sfidez. A fost o formă de revoltă. Mai ales la ora de matematică, materia mea preferată. Îi adresam întrebări care o puneau în dificultate. Simțeam chiar un soi de satisfacție inexplicabilă când ea se schimba la față. Erau momente când îi ceream soluții alternative pentru rezolvarea unora dintre probleme. Scrâșnind din dinți, ea a suportat câteva zile această situație, dar, într-o zi, neștiind cum să răspundă la întrebările mele, turbată de furie, mi-a spus: Învață cât vrei, tot la sapă o să ajungi. Reacția asta a ei a avut loc în clasă, sub privirile tuturor copiilor, care ne priveau uimiți când pe mine, când pe ea. Eu mă așteptasem la o reacție din partea ei, dar nu la una atât de dură și de nemiloasă. Am rămas blocată și mi-a venit să plâng. În regimul acela inuman îmi era teamă să și plâng, căci lacrimile puteau fi considerate nemulțumire și sfidare la adresa regimului. Lacrimile nevinovate ale unei personalități călcate în picioare erau o amenințare. Există unele momente în viață care îți lasă răni adânci, iar acesta era unul dintre ele. De disperare, simțeam cum mă rup în mii de bucăți fără a avea speranța că mă voi reface într-o bună zi.

La câțiva ani după acest episod, Alma a avut șansa să se întoarcă la Tirana și să trăiască alături de bunica din partea mamei, deoarece bunica paternă murise îndată după ce-i fusese împușcat soțul, juristul Muamer Liço. Iar pentru că spațiul ocupat de cele două în locuința părintească a fost considerat de regim prea mare, li s‑a adus un colocatar, un individ bolnav psihic, care avea să le facă viața amară. La toate greutățile și persecuțiile unui trai izolat, de excluși din societate, aveau să se adauge și scandalurile provocate de vecinul dement. În 1972, în plină epidemie de gripă, bunica Almei moare și aceasta rămâne singură. S-a dus astfel și unicul sprijin pe care fata îl mai avea în viață. Doar că norocul îi va surâde de data aceasta micuței orfane, căci o familie miloasă din Tirana, familia colegei ei de clasă, Rita, a hotărât să-i ofere un adăpost. Astfel că Alma reușește să termine aici clasa a opta. Este vârsta la care orice copil încearcă să-și imagineze ce-i vor aduce anii ce vin, să viseze la continuarea studiilor și la o viitoare carieră. Ea simțea, însă, că are toate drumurile închise, că statutul ei de copil provenit dintr-o familie de “foști” îi va frânge aripile. Iată cum descrie Alma acea perioadă:

Se apropiau examenele și eram concentrată să mă pregătesc cât mai bine. Cu Rita lângă mine lucrul acesta era ușor, căci ne sprijineam una pe alta. Colegele și colegii se hotărâseră cum își vor continua studiile. Părinții lor începuseră deja să se agite pentru a le asigura școala dorită, în vreme ce eu nu aveam curajul să-mi imaginez ce voi face mai departe. Totul era tulbure. Mai ales în ultimele luni, câteva profesoare îmi arătaseră deschis compasiunea lor pentru nedreptatea care mi se făcea. Încercau să mă încurajeze, dar era degeaba. Nu aveau nicio posibilitate să-mi schimbe destinul, care era fixat dinainte. Au venit și zilele examenelor. Eu eram bine pregătită și m-am prezentat excelent.

Am avut o nelămurire la examenul scris la literatură. Era o compunere pe o temă ce avea legătură cu realizările regimului comunist albanez. Trebuia să scriu despre ceva ce nu avea nicio tangență cu ceea ce simțeam și gândeam eu, de o mare ipocrizie. Ca și când aș fi scris împotriva mea. M-am străduit mult. Totuși, am reușit să leg câteva cuvinte frumoase în text. În percepția mea, tot ceea ce scrisesem acolo era patetic și lipsit de viață. Am luat nota maximă. Nu eram sigură dacă o meritasem sau nu. După cum se pare, profesoara de literatură înțelesese toată deșertăciunea din textul meu. Ea cunoștea bine relația pe care familia mea o avusese cu dictatura și regimul. Sfârșitul sezonului de examene a fost o ușurare pentru toți. Oricât de pregătit ai fi, prezentarea înaintea unei comisii care încearcă să-ți verifice cunoștințele de ani și ani este stresantă. Am organizat o mică serbare de adio. Drumurile noastre se despărțeau definitiv din acel moment.

Fiecare avea să-și înceapă propria cale. Doar eu nu aveam dreptul să visez și să sper într-o perspectivă mai bună. Era emoționant și trist în același timp. Simțeam că pe mulți dintre colegi nu-i voi mai întâlni vreodată… În câteva minute am revăzut toate clipele frumoase sau triste care-mi însoțiseră copilăria. Dacă aș fi continuat așa, simt că aș fi  dat în plâns și nu aveam pe nimeni care să-mi șteargă lacrimile. După ce am controlat încă o dată ușile, m-am grăbit să plec pentru a nu pierde trenul. Ca niciodată, nu erau așa de mulți călători. M-am așezat la fereastră… Ultimele zile fuseseră foarte emoționante și voiam să mă gândesc în liniște la ele.

În toamna aceea s-a întors din nou la Tirana pentru a continua la școala medie tehnică, dar șansa ca fata unei familii “declasate” să-și continue studiile nu avea să țină decât un an.

Luna septembrie a venit foarte repede și eu a trebuit să mă întorc la Tirana pentru a continua în anul al doilea. De data aceasta eram însoțită de fratele meu, care crescuse mult, ba chiar era mai înalt decât mine. Nu aveam niciun entuziasm să mă întorc la școală. Aveam o presimțire sumbră. Înscrierea trebuia confirmată în fiecare an. Am intrat în școală pentru a îndeplini procedura. Curtea era plină de elevi veniți în același scop. Cursurile începeau peste două zile. Am grăbit pașii ca să nu întâlnesc pe nimeni cunoscut. Cu un început de nesiguranță și teamă am intrat în clădirea specialității electrice. Am urcat repede treptele și am observat că ușa la biroul directorului, la etajul întâi, era semideschisă. El era profesor de fizică și matematică, cu o autoritate foarte mare. Am ciocănit timid. Directorul m-a invitat să intru în birou, deși l-am văzut că nu-i cădea prea bine. După ce m-a întrebat cum petrecusem vacanța, pus evident în dificultate, mi-a spus că era obligat să mă informeze că nu mai puteam învăța în școala aceea.

A continuat să mă consoleze că sunt tânără și nu trebuie să mă descurajez, că viața îmi va oferi și alte posibilități. Deși pentru moment am înghețat, pentru mine acesta a fost sfârșitul unui coșmar pe care-l prevăzusem. Așteptasem un final ca acesta. Obișnuită cu loviturile și eșecurile, am încercat să mă adun repede și l-am întrebat cu sfială care este motivul acelei excluderi. Iar răspunsul, care avea să sune foarte ciudat și aproape incredibil, a fost acesta: …n‑ar fi trebuit să iei bursă de merit, cineva te-a recunoscut la panoul de onoare și am primit ordin să nu mai continui aici. Nu mai era loc de comentarii. Cu inima sfâșiată, i-am dat mâna și mi-am luat la revedere. Nu l-am mai întâlnit niciodată pe acest profesor, căruia i-am citit în ochi regretul de a fi obligat să arunce pe stradă o elevă de 15 ani, care avusese curajul să obțină note maxime la învățătură. Cu aceeași grabă de a nu întâlni pe cineva cunoscut m‑am îndepărtat de clădirea școlii în care nu aveam să mă mai întorc vreodată.

A plecat la fel cum plecase cu un an și ceva înainte din curtea școlii generale, evitându-i pe ceilalți copii și știind că destinul ei nu avea nimic în comun cu al lor. Și asta pentru că ea, nepoata unui “dușman de clasă”, fiica unei familii de proscriși, nu putea fi eleva strălucită a unei școli medii din capitală. În final, Alma s-a întors la Dumreja, unde a muncit în agricul­tură, s-a căsătorit și a avut doi copii. A murit la 33 de ani, în 1991.

Învățătoarea din clasele primare a avut în cele din urmă dreptate…

Notă. Amintirile Almei, rămase într-un caiet de școală, au făcut obiectul volumului prezentat la începutul acestui articol.

Marius Dobrescu

Series Navigation << „Călărețul cu șoim” la Humanitas-CișmigiuArmele care au făcut să tremure un imperiu >>