Dimitrie Gusti: Câteva amintiri despre Caragiale, la 168 ani de la naștere

Share

 „Venit din Idria, un mic orășel aflat acum în Slovenia, pe atunci grecesc și locuit de albanezi, ca bucătar în suita fanariotului Caragea, Ștefan Caraialis îi lasă moștenire genetică nepotului său țeasta teșită de neam de plăcintari, de la tăvile cu aluaturi cărate pe cap din moși-strămoși”.

Așa își începe gazetarul Cosmin Dragomir povestea despre aventurile lui Caragiale în lumea businessului bucureștean. Din păcate, afacerile i-au mers prost, situație la care s-au adăugat dezamăgirile avute din relația cu lumea politică și confrații, ceea ce l-a împins să plece din România și să se stabilească în Germania. Marele dramaturg a părăsit România în 1904, după ce a pierdut procesul de calomnie intentat lui Caion, un publicist care îl acuzase de plagiat. A plecat dezgustat și scârbit de țara în care trăise și pentru care scrisese toată viața. ”Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”, spunea Caragiale înainte să plece.

Le prezentăm cititorilor noștri câteva dintre amintirile profesorului D. Gusti despre marele dramaturg din „perioada Berlin”, multe dintre ele necunoscute publicului din țara noastră. (M.D.)

De ce s-a stabilit Caragiale la Berlin

În diferite rânduri Caragiale mi-a arătat motivele ce l-au îndemnat să-și aleagă ca domiciliu al ultimilor săi ani, orașul Berlin. S-a stabilit acolo, și nu în Dresda ori Munchen – orașe mai artistice și mai liniștite – pentru că Berlin era Capitală și încă, pe vremea aceea, una din cele mai importante din lume. «Să știi, doctore, îmi spunea el, totdeauna și oriunde vei locui, chiar în Albania, să preferi Capitala, căci ea este centrul vieții». A preferat Caragiale Berlinul înaintea altei capitale europene și pentru că berea blondă berlineză – Schultheiss-hell – era mai excelentă ca în alte părți, mai ales ținută, ca la el, zi și noapte, la o anumită temperatură. În sfârșit, a plecat din țară, într-un exil voluntar, nu numai pentru că, cum credea, era nemulțumit că nu i s-a dat atenția cuvenită, dar mai ales fiindcă voia să scrie o nouă piesă de teatru – pentru care luase și angajamente precise cu conducătorul de atunci al Teatrului Național, Al. Davilla – o piesă ce avea să redea societatea românească din «Scrisoarea pierdută», după o scurgere de 40 de ani. Pentru desăvârșirea acestei opere avea Caragiale nevoie de concentrarea și liniștea, ce-i oferea cu prisosință unul din cele mai noi cartiere ale Berlinului, Wilmersdorf.

«Nu fugi, Costică, răspunde!»

Înzestrat cu o mare putere de a intui problemele în esența lor, și cu o egal de mare forță dialectică de a le dezvolta și soluționa, Caragiale avea o predilecție deosebită de a discuta cu specialiștii chestiuni ce pe ei i-au preocupat o viață întreagă, în timp ce pe el, Caragiale, îl interesau mai mult ca prilej de discuție. Așa cu Delavrancea trata probleme de drept; cu Gherea, de economie socialistă; cu Zarifopol, de filologie și filosofie; cu mine, de sociologie și politică. O astfel de scenă se întâmpla de câte ori Caragiale se întâlnea cu Gherea. Așa, Gherea, venit odată la Berlin pentru a strânge material de la diferitele librării ca să răspundă articolelor lui Stere din Viața Românească, condus de mine în diferite rânduri, în special la librăriile socialiste, cum era, bunăoară, cea mai importantă din ele, aceea a ziarului oficial socialist Vorwärts, s-a lăsat ademenit într-o astfel de discuție cu Caragiale. Discuția luase proporții foarte aprinse. Caragiale susținea teza «pământului», ca problemă capitală în evoluția socială a omenirii, în timp ce Gherea stăruia asupra însemnătății «muncii» și a necesității înlăturării capitalului în viitoarea organizare socială a lumii. Spectatori, și în același timp judecători ai acestui palpitant duel spiritual, eram Zarifopol și cu mine. «Duelul» a durat mai mult de o oră, și tot timpul am admirat spontaneitatea încrucișării și încleștării argumentelor celor doi protagoniști. La un moment dat Gherea, obosit, nu s‑a putut stăpâni să nu declare: «dacă mă potrivesc și discut cu un ignorant în materia pe care eu o cercetez de atâția zeci de ani», și a făcut gestul că încetează continuarea discuției. Atunci Caragiale, pare că-l văd, s-a ridicat în picioare și cu o privire provocătoare s-a îndreptat spre Gherea și l-a apostrofat cu voce autoritară: «Nu fugi, Costică, răspunde!».

O nuvelă à la Delavrancea

Delavrancea obișnuia să se oprească în Berlin, în drumul său spre Paris, unde studia talentata sa fiică Cela, spre a-l vedea pe Caragiale. În cursul unei astfel de vizite, Delavrancea, înainte de a se îndrepta spre Caragiale, a lăsat la mine bagajele, fiindcă aveam locuința aproape de gară, iar el trebuia să-și continue drumul în chiar acea zi. Cu o zi înainte de sosirea lui Delavrancea, Caragiale s-a sfătuit cu mine, unde ar putea să dea un dejun, pentru a-i arăta «orientalului», ce venea din București, cum se mănâncă într-un oraș mare din Occident. Stabilisem un restaurant cunoscut de lângă gară de unde Delavrancea trebuia să plece. În timpul dejunului, Delavrancea se arătă continuu nemulțumit de «menu», care i se părea «prea german» și nu avea «grația» menu-urilor franceze. Ba peștele nu i se părea îndeajuns de proaspăt, ba sosurile nu erau reușite ș.a.m.d.

Caragiale, iritat peste măsură de aceste observații, pe care el le privea ca adresându-i-se lui personal, a deschis o puternică șarjă împotriva oaspetelui său, ce nu era lipsită de invective, și privea chiar pe membrii familiilor lor, absenți de la masă din Berlin. Asistam, penibil impresionat, la acest dejun «amical» și m-am simțit ușurat când am fost nevoit să mă duc la locuința mea spre a-i aduce lui Delavrancea bagajul, căci se apropia ora plecării. Înapoindu-mă spre gară, eram stăpânit de un sentiment de groază, când mă gândeam în ce stare de dezolare și dizolvare voi regăsi societatea pe care am lăsat-o într-o surescitare nemaipomenită. Îmi făceam tot felul de planuri cum să introduc o notă de conciliere, cel puțin înainte de despărțire… Dejunul se terminase, căci Caragiale și Delavrancea se aflau pe peronul gării, în așteptarea trenului. De departe am putut observa cum amândoi se aflau în jurul unei sticle cu șampanie, ceea ce mi-a dat curaj să mă apropii. I-am întâlnit în cea mai tandră și duioasă atmosferă de prietenie. «Barbule, declara patetic Caragiale, să o știi, nu ai mai bun prieten pe lume ca mine». La aceasta Delavrancea răspundea cu aceleași efuzii de mare afecție. Trenul sosește. Spre fericirea mea asist Ia scena îmbrățișării de despărțire.

După aceasta, Caragiale mă invită la el, și cum am intrat în locuința sa, a luat ultimul număr din ziarul «Universul», ce sosise proaspăt, și înainte de a-l ceti, s-a oprit parcă cu dinadinsul la «o întâmplare din Capitală» și adăugă, foarte grav și sentențios: «Doctore, să-ți dau o rețetă: cum se scrie o novelă à la Delavrancea. Îți pregătești de mai înainte un dicționar cu cuvinte luate din cronici și apoi înlocuiești fiecare cuvânt din «întâmplarea din Capitală» a ziarului cu un cuvânt din cronici – și iată vei avea o novelă à la Delavrancea». Mi-a făcut impresia că, deși împăcat cu Delavrancea, totuși Caragiale a ținut să se răzbune pentru neplăcerile avute în tim­pul dejunului.

Un fost ministru român și vizitiul din Charlottenburg

Caragiale se plângea că în țara lui n-a putut să străbată nici măcar în parlament ca deputat, necum să ocupe un loc de conducere politică. Acestea mi le‑a spus cu prilejul venirii unui fost ministru român la Berlin. După ce l-a condus împreună cu mine la gară, la întoarcere ne-am suit într-o trăsură cu un cal. Gara era cunoscută ca un foarte prețuit și căutat loc de întâlnire a tineretului de ambe sexe, sub un ceas renumit în tot orașul pentru aceasta, ca ceas al îndrăgostiților. Trotuarele erau pline de tot felul de femei frumoase, din toată lumea și de toate rasele. Vizitiul nostru tânăr părea foarte interesat de spectacolul plin de vrajă de pe stradă și tot timpul se uita când la dreapta, când la stânga, după cum era plasat și obiectul admirației sale. Calul mergea în voia lui și de aceea venea câteodată în conflict cu vehiculele, ce circulau într-una din cele mai agitate regiuni ale orașului. Caragiale observând jocul vizitiului, mă atinge cu mâna, îmi arată cu degetul pe omul de pe capră și-mi spune: «Vezi, dragă doctore, tot așa este și fostul ministru, care a plecat acum câteva momente, întocmai ca și acest vizitiu ce lasă impresia unui permanent amorezat. Cum vizitiul, în loc să se uite la drum și la cal și să fie stăpân pe conducerea trăsurii și pe «hățurile» ce le are în mână, se lasă el însuși condus de frumusețile de pe stradă, tot așa fostul nostru ministru, când era în fruntea departamentului său, în loc să țină în mână cu siguranță și energie frânele conducerii Statului, se uita continuu în oglindă – amorezat si încântat de el însuși – ba, dimineața, după ce-și aranjează bine cravata, tot în fața oglinzii o «deranjează» artistic, pentru a părea mai interesant. Ce-ai spune, dacă simpaticul nostru fost ministru ar deveni vizitiu, ca tânărul nostru de pe capră, și ar provoca incidente și accidente… Nu-i așa, că l-am înlocui? La noi îl lăsăm să pozeze mai departe, ca fost și probabil ca viitor ministru».

Vlăhuță diplomatul

Candidam pentru a doua oară la o catedră universitară. Întâia oară, ministrul de pe atunci, deși fusesem recomandat de Universitatea din Iași, la catedra vacantă acolo, nu m-a numit, invocând pretextul că aș fi… prea tânăr, în realitate însă pentru motivul că rectorul Universității din București susținea pe un alt candidat, fost elev al său, care, din nenorocire, mai târziu a fost nevoit să intre într-o casă de nebuni. Caragiale urmărea cu viu interes peripețiile candidaturii mele și cum eu, făcându-mi toate studiile în străinătate de la vârsta de 18 ani, nu cunoșteam aproape pe nimeni dintre universitarii români, mi-a propus într-o zi, când aflase că voi pleca la București, să mă recomande lui Vlăhuță. «Știu, insistă el, că titlurile și lucrările d-tale sunt deajuns pentru Occident. Noi însă care cunoaștem mora­vurile și năravurile academice din Orient, trebuie, pe cât este posibil, fără a părăsi un minut demnitatea, să ne adaptăm lor. De aceea, cum d-ta nu cunoști Bucureștii și oamenii de acolo, vreau să-ți recomand o bună călăuză, pe poetul Vlăhuță. Mai ales că el, adăugă Caragiale, are mari însușiri de diplomat, pe care le-am verificat în deosebite rânduri. Astfel, Vlăhuță te va servi ca informator și introductor, fără să atingă de loc susceptibilitățile d-tale, pe care le cunosc, de candidat occidental la o catedră universitară în Orient». Așa am făcut cunoștință cu Al. Vlăhuță în București, care imediat ce i-am dat rândurile lui Caragiale, m-a invitat la un dejun. Ce splendid dejun! În atmosfera sărbătorească a numeroaselor tablouri celebre de Grigorescu, în tovărășia distinsei doamne Vlăhuță și a înțeleptului sfătos Al. Vlăhuță, care, într-adevăr, s-a dovedit, în deosebite rânduri, că avea însușirile, pe care le lăudase Caragiale, de adevărat diplomat.

O catedră de ortografie ne trebuie

Printre Românii ce-și desăvârșeau studiile la Berlin, se afla și istoricul Ion Ursu. Devenind liberă catedra de istorie universală de la Universitatea din Iași, Ion Ursu era printre candidați și, trebuind să plece din Berlin, a cerut prin mine, lui Caragiale, permisiunea să-și ia rămas bun de la el. Caragiale care, din când în când, venea la ședințele «Asociației academice a studenților români», era considerat cu multă evlavie ca patriarhul Românilor din Berlin. Invitat de Caragiale să iau parte și eu la această vizită de adio, am asistat deci la convorbirea pitorească dintre Caragiale și Ursu. «Vra să zică ne părăsești?», întrebă Caragiale. «Da, răspunse Ursu, candidez la o catedră de istorie, liberă la Facultatea de Filosofie și Litere din Iași, și deci plec chiar mâine într-acolo». «Ce fel de catedră este aceasta?», a insistat Caragiale cu curiozitate. «Este una de istorie universală», precizează Ursu. Deodată, la auzul titulaturei acestei catedre, îl văd pe Caragiale că se încruntă, face o mică pauză, îl fixează pe Ursu ironic, și izbucnește; «Catedră de istorie universală; ce-i asta Istorie Universală? – asta-i lipsește chelbosului, scufie de mărgăritar! Ascultă, domnule, dar la Facultatea din Iași există oare catedra cea mai importantă, de ortografie, de care avem atâta nevoie, pentru că nimeni nu știe să scrie cum trebuie la noi!» «Dacă nu, atunci numai după crearea unei catedre de ortografie se va putea înființa, dacă vrei, și una de istorie universală».

Tu ai scris poezia Iisus?

Poetul Cerna candida la doctoratul de estetică la Universitatea din Lipsca, iar printre examinatori se afla fostul coleg și bunul meu prieten – atât de persecutat de regimul hitlerist – strălucitul profesor Eduard Spranger. Cerna știind raporturile mele cu Spranger, m-a rugat să-l recomand atenției sale cu prilejul examenului, ce avea să-l dea la el. Spranger a primit cu multă simpatie recomandația mea, însă după câteva zile mi-a scris, că nu există niciun candidat înscris la doctorat pe numele de Cerna. Contrariat, am telefonat atunci lui Cerna, ca să vină imediat Ia Berlin (mai ales că trenul rapid Lipsca-Berlin făcea numai două ore), pentru a-mi da lămuriri. Lămuririle au fost foarte simple. Cerna se înscrisese cu numele lui adevărat de Stanciof, cum îl arăta certificatul său de naștere, după care se făceau înscrierile în Universitate. Firește ne-am grăbit a comunica profesorului Spranger această descoperire. Cu ocazia venirii lui Cena în Berlin, el a ținut să-l vadă pe Caragiale. L-am introdus deci la Caragiale, care, cum l-a văzut, l-a îmbrățișat, exclamând cu emoție admirativă: «Tu ești autorul poeziei Iisus?». Au urmat apoi elogii, complimente, întrebări asupra pla­nurilor de viitor, arătându-și speranța într-o creație din ce în ce mai valoroasă. Cerna părea copleșit. După ce a plecat, urmează o mare pauză. Apoi Caragiale, dus pe gânduri, m-a căutat cu ochii și mi-a spus: «Ai văzut, doctore, pe acest poetastru, cât este de închipuit!, el a crezut, sărmanul, că tot ce îi spun i se potrivește!».

Series Navigation << „Home to go” – Adrian Paci, performance art și instalațiePoezie albaneză contemporană: Artur Balli >>