„Albania este o țară minunată, cu oameni calzi și primitori”: Interviu cu dna ing. Alexandra Iancu din București

Share

Vă rog să ne spuneți câte ceva despre originile familiei dvs.. Din ce zonă a Albaniei provine, când și cum a ajuns în România și cum a evoluat aici, în țara noastră.

Bunicul meu patern, Rafael Anastasiu, s-a născut la Korcea în anul 1875. Părinții lui au rămas săraci în urma unui incendiu, în 1880, care a mistuit toate   prăvăliile lor din bazarul Korcei. La vârsta de 11 ani, în 1886, bunicul a fost trimis la Bucuresti, la familia Naumescu, unde a fost angajat ca băiat de prăvălie, la un magazin de băuturi. A muncit la stăpân până la vârsta de 20 de ani, când, din economiile făcute, a reușit să-și deschidă propria afacere, un magazin de coloniale și băuturi. Afacerile i-au mers foarte bine, astfel că a reușit să cumpere terenuri în București, in zona străzilor Braziliei și Dorobanți, pe care a construit imobile cu apartamente date în chirie. S-a căsătorit la Korcea, în anul 1909, cu bunica mea, fată de albanezi și ea. Dupa nuntă, au revenit împreună la București. E perioada în care afacerile i-au mers din ce în ce mai bine până la schimbarea de regim. În perioada comu­nistă au avut foarte mult de suferit. Casele le-au fost naționalizate, iar în locuința lor au fost aduși chiriași. Au locuit având bucătăria și baia la comun cu alte familii. Li s-a demolat locuința și a trebuit să se mute de c@teva ori. S-a stins din viață în ianuarie 1968. În anul 1912, bunica mea a adus pe lume pe primul lor fiu, Anastase, tatăl meu.

 Bunicii materni au sosit în România, la București, în jurul anului 1900, fiind  originari din Boboshtica, un sat aflat la 7 km de Korcea. Au cumpărat teren pe strada Povernei de astăzi, unde au construit un imobil cu 3 nivele, ulterior naționalizat. Au dat naștere mamei mele, Elena, în anul 1915. Anastase și Elena s-au căsătorit în 1935. Au avut împreună doi copii, pe Nicolae (n.1940), fratele meu, și pe Alexandra (n.1944), adică eu.

Ce vă amintiți din tradițiile albaneze ale familiei? Vorbiți-ne despre obiceiurile și manifestările speci­fice, despre rude și prieteni.

Din copilărie îmi amintesc că în casă se vorbea limba albaneză. Ne vizitau rude și prieteni albanezi, iar părinții mei preferau să vorbească această limbă pentru ca noi, copiii, să nu înțelegem și să nu divulgăm la școală secretele de familie. La aceste vizite se serveau mâncăruri tradiționale: plăcintă cu praz, plăcintă cu br@nză și spanac, mâncare de bame sau de linte, baclavale.

Fiind o familie de religie ortodoxă, părinții noștri respectau toate sărbătorile religioase: Paștele, Cră­ciunul, zilele onomastice. Îmi mai amintesc despre vizitele făcute împreună cu bunicul din partea mamei la familiile de albanezi Zoe Nicolak, fetele Vila și Danae, la familia Tarpo și familia Cunescu. Din păcate, toți aceștia au decedat, iar urmașii lor s-au împrăștiat peste tot în lume, mai ales în Statele Unite și Canada. În afara verilor și mătușilor care astăzi mai sunt în viață în București, am rămas în foarte bune relații cu prietena mea din copilărie, Marina Teohari, cu care, de altfel, am făcut prima vizită în Albania, în vara anului 2019. Sper din suflet să pot vizita din nou, împreună cu fratele meu, locurile natale ale bunicilor noștri.

Acum, la vârsta de 75 de ani, regret faptul că nu am învățat în copilărie limba albaneză. În schimb, am devenit foarte interesată de Albania, de locurile de unde se trag rădăcinile familiei mele, de rudele în viață rămase în Albania și de tot ce înseamnă acest tărâm. De aceea îmi place să caut și să citesc cărți și articole legate de Albania, chiar și în limba română.

Ați avut relații cu rudele din Albania în anii regimului comunist? Dar în ultimii treizeci de ani?

În perioada comunistă au fost interzise orice legături cu străinătatea.Din păcate, am pierdut legăturile cu familia din Albania. Dar, după 1990, mai precis în anul 1993, Alexander Dako, văr primar cu tatăl meu, a încercat să ne contacteze prin scrisori, dorindu-și foarte mult să ne cunoaștem. Legătura s-a pierdut fără a ști însă de ce. Cu ocazia vizitei mele în Albania din anul 2019, am aflat că Aleksander Dako a decedat în 1994, fără a mai apuca să ajungă la București, așa cum voia. În primăvara acestui an, prietena mea, Marina Teohari, dorește ca împreună cu mine și cu fiica mea, să vizităm Korcea, unde ea are rude în viață.

Tot în cursul acestei discuții am aflat că vărul dvs., Robert Dako, este moștenitorul unui institut superior din Tirana fondat de un înaintaș al familiei, unchiul dvs. Kristo Dako. Vorbiți-ne despre acest fapt.

Dându-mi seama că acum este o mare oportunitate de a-mi căuta familia, am făcut  investigații prin toate mijloacele, pornind de la o scrisoare lăsată de bunicul meu, Rafael, în care el povestește toată istoria familiei. Am aflat astfel că unchiul Kristo Dako a pus bazele Facultății de drept din Tirana, recte Institutul Qiriazi, despre care am pomenit mai devreme. Contactând pe facebook această instituție, am aflat că este administrată de vărul meu de gradul doi, Robert Dako, născut în aceeși zi și an cu mine. Am luat legătura cu el și astfel, cu ocazia vizitei mele la Tirana, ne-am intâlnit și ne-am serbat împreună aniversarea celor 75 de ani. A fost o plăcere și un moment deosebit de emoționant să îmi cunosc vărul după  șapte decenii și jumătate de viață. Robert s-a luptat, după căderea comunismului în Albania, să ducă mai departe munca bunicilor săi, Kristo și Sevasti, și a avut succes. În anul 2006 a reușit să pună pe picioare Facultatea de Drept Qiriazi, din Tirana. Robert are două fiice, care locuiesc în Italia, și două surori, verișoarele mele, Victoria și Diana, care locuiesc în Statele Unite.

Cât de legată vă simțiți acum de Albania? Ce sentimente trăiți când auziți pronunțându-i-se numele? 

În această vară, cu ajutorul lui Dumnezeu, împreună cu fratele meu, vom reuși să facem o frumoasă întâl­nire de familie, împlinind astfel visul tuturor bunicilor și părinților noștri albanezi. Din păcate, nu a rămas nimic din lucrurile sau simbolurile albaneze în familia noastră. De aceea, este foarte important pentru noi ca măcar spiritul familiei să fie cel care rămâne.

Albania este o țară minunată, cu oameni calzi și primitori, o destinație de călătorie pe care o recomand din tot sufletul. Este o țară care a trecut cu bine peste toate problemele politice și economice și care se dez­voltă foarte frumos.

În anul 1891, bunicul meu, Rafael, l-a adus în București pe fratele său cel mai mic, Kristo Dako. Acesta, la vârsta de 13 ani, a mers pentru prima dată la școală, reușind să studieze doi ani într-un an. După studii, s-a întors în Albania, unde, împreună cu soția sa, Sevasti Qiriazi, au devenit cunoscuți ca fiind întemeietorii primei școli de fete din Korcea, iar în 1922 cei care au înființat Institutul Qiriazi din Tirana. La sosirea comuniștilor la putere le-au fost confiscate toate bunurile.

Fratele meu, Nicolae A. Ana­stasiu, născut la 15 ianuarie 1940, este profesor universitar la Universitatea București, facultatea de Geologie-Geografie și academician, membru titular al Secției de științe geonomice a Academiei Române. Eu m-am născut la 6 iunie 1944. Am absolvit facultatea de horticultură în 1968.

Marius Dobrescu

Series Navigation << Pastila pentru suflet: „Te invit în țara ta!”Sofia Koça, vecina lui Ismail Kadare și a lui Enver Hogea >>