Proză albaneză de azi: Arbër Ahmetaj – Crăciun fericit!

Share

Dedicată părintelui Zef Pllumi și albanezilor cu iubire de aproapele și de Dumnezeu

O prietenă a mamei noastre avea tatuată pe dosul palmei o cruce. Ori de câte ori venea la noi la o cafea, îi priveam curioși desenul acela albastru, pictat cu măiestrie cine știe când. Iar fantezia noastră lucra cu spor, ca a oricărui copil. La întrebările tâmpite pe care i le puneam, primeam răspunsuri pe măsură. Îmi amintesc cum verișoară-mea cea mică a întrebat-o pe femeia cu cruce:

“Biserica este a partizanilor sau a germanilor?”. Ar fi vrut să știe dacă era o biserică bună sau rea. Noi ceilalți am râs, ea s-a rușinat și a plâns, dar prietena mamei a luat-o în brațe și i-a spus:

“Biserica e a cui vrei tu!”.

“A partizanilor!”, a exclamat cea mică.

“Așa, deci, a partizanilor…!”, a acceptat prietena mamei, mângâindu-i părul prins în coadă la spate.

Casa noastră era așezată la marginea drumului care ducea în zona muntoasă Lekbibaj. Oamenii de acolo coborau la câmpie și cumpărau porumb pentru familiile lor. Păreau foarte săraci, mult mai săraci decât noi, care locuiam în apropierea orașului. Când mașina lui Lolash Sokoli, singura care se aventura într-acolo, nu venea, sătenii erau obligați să lase la noi nu numai porumbul, ci și celelalte cumpărături făcute la oraș, iar taică-meu îi mai și găzduia de multe ori. Tata era tinichigiu. Tăia tabla cu foarfeca și făcea pâlnii, lighene, tingiri, găleți și tot felul de obiecte din tablă. Acesta era un motiv pentru ca oamenii să-l prețuiască și, nu de puține ori, să-l gratuleze cu titlul de “meșter”. Stând aproape zilnic în compania muntenilor din Lekbibaj, am auzit multe amănunte interesante despre ei. În primul rând am aflat că sunt catolici. (Taică-meu spunea: “Sunt frații noștri, am fost și noi ca ei, cu cei mai mulți dintre ei nu ne putem căsători, căci suntem rude de sânge”). Pe noi, cei mici, ne impresiona cel mai mult vorba lor, dar și felul cum arătau și se îmbrăcau. Ei își păstraseră încă veșmintele vechi de munteni, aveau câteva lucruri ciudate din argint, cu care fumau, inele cu cruce și chipul lui Isus Hristos, iar de închinat, se închinau altfel decât noi. Noi spuneam “laudă lui Dumnezeu”, ei, “laudă lui Hristos” ș.a.m.d. Aveau cruci și pe cutiile cu mahorcă. Un bărbat scundac, rupt în coate și cu găuri în talpă, i-a spus lui taică-meu, într-o noapte, că ar vrea să doarmă afară, în grădină. Gumarii de cauciuc, care pe vremea aceea se făceau din anvelope de mașină, îi erau cusuți cu sfoară, avea niște ciorapi galbeni de lână, rupți de tot la călcâie. O pereche de pantaloni de lână, rupți și ăia, și o manta veche din armată, legată cu sârmă de aluminiu, îi întregeau îmbrăcămintea. Avea un sac cu făină și o cutie spartă de tutun. Casa noastră nu era mare, dar avea curte, cotețe, o stivă de lemne, un castan mare și umbros și, aruncate de colo-colo, tot felul de lemne și obiecte fără valoare. Omul a adunat câteva scânduri, le-a acoperit cu un carton și l-a rugat pe tata să-l lase să doarmă acolo, sub castan. N-a fost chip să-l convingă cineva să intre în casă. Taică‑meu a stat cu el până târziu, i-a scos două pleduri vechi și o perină. Mama a adus și ea niște brânză, ceapă și o sticlă cu rachiu. Au isprăvit sticla aia tot povestind. Noi, cei mici, i-am privit cu obrajii lipiți de geam până spre miezul nopții. Noaptea era frumoasă. Luna se ițea ca un cap de bour printre frunzele castanului. Osteniți de cât ne zgâisem la ei fără a auzi vreun cuvânt, eram gata să adormim când, brusc, omul a scos de la sân un obiect strălucitor, o cruce mare aurită, a sărutat-o, i-a spus noapte bună lui taică-meu și s-a ghemuit să doarmă sub manta și pleduri. Dis-de-dimineață am auzit claxonul mașinii lui Lulash Sokoli, iar noi ne-am trezit pentru a petrece grupul de catolici cu saci de făină, bidoane de gaz și alte boccele și bocceluțe, care depășeau cu mult capacitatea mașinii Gaz-51. Mașina lui Lulash Sokoli a fost jucăria magică a copilăriei noastre. Cel care reușea să-i atragă atenția lui Lulash devenea șeful găștii. Norocul nostru a fost că stăteam chiar lângă stația pentru Lekbibaj. Eram primii în stradă, iar la noi trăgeau majoritatea muntenilor care coborau în oraș. Așa încât aveam un mic avantaj asupra tovarășilor de joacă. Puteam să ne urcăm în cabina mașinii, să admirăm pozele cu femei ale lui Lulash Sokoli, luate de prin reviste și lipite unele lângă altele. Tot numai noi aveam dreptul de a claxona, iar o dată pe lună ne dădea voie să aprindem și luminile. Ba chiar, uneori, Lulash Sokoli ne lua în mașină împreună cu ceilalți și, după ce făcea câțiva kilometri și ajungea în păduricea de castani, ne dădea jos și ne trimitea înapoi acasă. Avusesem o jucărie cu elastic chinezească, pe care ne-o dăruise un chinez care lucra la hidrocentrală, și ne-am hotărât, cu inima strânsă totuși, să i-o dăm lui Lulash s-o pună în cabină. Iar Lulash ne-a plătit-o: ne aducea gutui, mere, câteva nuci, alune ș.a. Casa noastră se transformase în motel. În canalul care ne trecea prin fața porții găseam mereu pe cineva spălându-se pe picioare, prânzind cu mămăligă, brânză și ceapă sau dând de dușcă un păhărel de rachiu. Uneori, sătenii veneau cu câte o sticlă de trăscău și-l rugau pe tata să golească sticla și să le-o înapoieze data viitoare. Tata bea rar tărie, doar atunci când avea vreun musafir de vază. Așa încât trebuia să adune rachiul într-un vas de plastic, legat la gură cu o bucată de folie. Câteodată, îl vedeam cum vărsa rachiul pe jos. “E rău, miroase a fum”, spunea. Treaba era ca sticlele să fie golite la timp. Pe bătrânul cu crucea l-am văzut încă o dată în vara aceea. Era pe înserat și chipurile oamenilor erau greu de recunoscut. El a venit pe marginea canalului, s-a oprit la câțiva metri de casa noastră, l-a strigat pe tata și împreună au stat la taifas o bucată de vreme. Îndată după asta, bătrânul a luat-o în sus pe drumeag și a dispărut după o cotitură. Se înnoptase bine când tata a venit acasă. Mama i-a zis ceva, enervată. Vorbește mai încet, i-a spus el și a plecat din nou. Atmosfera din casă era tensionată. Nu pricepeam nici în ruptul capului ce se întâmplă. Odată cu creșterea numărului de chinezi din oraș, scăzuse numărul muntenilor catolici care trăgeau la noi. Lucru explicabil de altfel: se construise un drum nou spre Lekbibaj. Am fi renunțat bucuroși la Marea Chină, numai ca să revenim la situația dinainte. Deja tot mai puțini drumeți se opreau să doarmă în curtea noastră. Și pe Lulash Sokoli îl vedeam din ce în ce mai rar. Și numai atunci când venea special să ne vadă și să ne aducă jucării chinezești. Erau distractive, dar nu se comparau cu pasagerii lui. Cum am mai spus, locuința noastră era la marginea orașului. Lângă noi și-a făcut casă Zef, un catolic care mai pe urmă a intrat în poliție. Trecea în fiecare zi bosumflat prin fața porții noastre. Nu spunea nici bună dimineața. Ne privea ciudos, de parcă l-am fi înjurat de mamă. Dar nici noi nu-i rămâneam datori. Într-o zi, nevastă-sa ni s-a plâns că i s-a spart găleata de la puț. Tata a trebuit să i-o cârpească după-masă, când s‑a întors de la slujbă. Din puțul ăla luam și noi apă. Polițistul Zef era un tip bizar, nu semăna deloc cu bărbații și femeile pe care-i cunoscusem noi. Se îmbrăca în uniformă chiar și atunci când nu era de serviciu, iar hainele civile le avea tot bleumarin, la fel ca uniforma. Nevastă-sa îl imita, numai epoleți și trese nu avea pe umăr. Când s-a tras lumină electrică și ne-am pus bec, casa noastră mi-a părut mai frumoasă. Am văruit-o și pe dinăuntru și pe dinafară, apoi am montat un bec și în curte. O, Doamne, ce frumos era, parcă nu ne venea nici să mai mergem la culcare. Ne jucam până dimineața, așteptând ca soarele din zori să acopere lumina becului protejat cu o pălărie de aluminiu. În casă, mama cosea și cârpea până la miezul nopții. Numărul chinezilor din oraș l-a întrecut pe cel al localnicilor. Stăteau împreună, izolați, încercau să ne zâmbească și să fie drăguți cu noi. Noi nu le știam limba. Păreau mici-mici de tot și semănau perfect unul cu altul. Ne dăruiau pixuri, baloane, insigne cu Mao Ze Dong al lor. Uneori ne puneau pe umeri hainele lor de doc, ba chiar ni le lăsau de tot. Erau frumoase, docul strălucea. Dar nu le îmbrăca nimeni. Foarte rar. Tot atunci am cumpărat un radio. Într-o seară a venit la gard un bărbat din Lekbibaj și a strigat la noi: “Acasă e proprietarul?”. L‑am strigat pe tata. “Intră, parcă Domnul te-a adus!”, a rostit tata vorbele pe care le spunea ori de câte ori se auzea pas străin pe uliță. “Bună seara, a spus omul. Mi-a spus taică-meu că acum trei-patru ani a lăsat aici un bidon cu petrol lampant și, dacă am trecut pe aici, am zis să-l iau”. “Cunoști bidonul?”, l-a întrebat tata. Bidoanele de gaz erau de tablă, cu niște ornamente în formă de cerc și de arcuri, făcute industrial la atelier la tata. Bărbatul a intrat în curte și s-a îndreptat, împreună cu tata, spre pivnița mică din spatele casei. În locul acela noi nu aveam voie să ne jucăm. Singura cheie de la pivniță era la tata, care o ținea închisă în cutia lui de tutun. Nu intrasem acolo decât o dată, atunci când se trăsese lumina electrică. Știam că acolo erau păstrate lucrurile lăsate de munteni. Bărbatul străin a căutat mult și bine printre bidoanele abandonate de când se construise noul drum spre Lekbibaj.

În cele din urmă l-a găsit, era un bidon mic de trei-patru litri. Când să plece, a scos din cutia de tutun o țigară gata făcută și i-a întins-o lui tata. “E de la Gjok Pali, e în pușcărie împreună cu taică‑meu… Îți transmite multe salutări și-ți mulțumește pentru onoarea pe care i-ai făcut-o!”.

“Să fiți sănătoși și tu și el!”, i-a răspuns tata.

Omul cu bidonul de gaz a plecat. Noi am intrat în curte. A fost pentru prima oară când auzeam de pușcărie. Avea și tata un prieten închis. Dar cine să fie acest Gjok Pali? Care dintre sutele de drumeți care trecuseră pe la noi, ba chiar înnoptaseră aici, să fi fost Gjok Pali, pe câți dintre ei i-ar fi putut chema așa? Cu ce ar fi fost mai deosebit acest Gjok Pali întemnițat de ceilalți? Îl bănuiam cu toții pe bărbatul mărunțel cu crucea aurită, cel care nu acceptase în ruptul capului să doarmă în casă. Tata a rămas afară și ne-a strigat pe toți trei să venim la castan, în fundul curții. Mamei i-a spus că o să mâncăm afară. Ea a venit cu oala cu orez, câteva roșii și o mână de murături. Tata i-a cerut un păhărel de rachiu. Ia ascultați aici, băieți, sunteți mici, dar puteți înțelege. Oaspeții ni s-au împuținat nu pentru că ne-am fi purtat rău cu ei, ci pentru că drumul cel nou nu ne mai trece pe la poartă. Mulți dintre ei și-au lăsat fel de fel de lucruri aici. Or să vină să le ceară într-o bună zi, cum a făcut ăla de adineauri. Voi să nu vă atingeți de nimic. În pivniță sunt numai lucruri străine. Să nu mă faceți de ocară. N-o să ne atingem de ele, tată. Și încă ceva. Aveți grijă cu radioul. Zef nu e ca ăia care ne-au intrat nouă în casă. E altă sămânță. E polițai. El cu ale lui, noi cu ale noastre. Nu schimbați postul de acolo de unde l-am pus eu. Acolo e radio Tirana. Celelalte posturi sunt interzise. Zef ciulește urechile ori de câte ori trece pe aici. Altfel, o să mă trimiteți la pușcărie, acolo unde e Gjok Pali.

Da’ de ce, pe Gjok Pali pentru asta l-au arestat? a întrebat unul dintre noi. Dar tata ne-a explicat că nu e vorba numai despre radio, e vorba despre politică. Așadar, politica părea simplă: să-ți ții gura închisă, să nu schimbi postul la radio, să nu vorbești cu polițaiul Zef și să nu stai la taclale cu oameni pe care nu-i cunoști.

Tot ce am înțeles în seara aceea a fost că viața noastră avea să fie mai urâtă ca până acum. Îmi amintesc vremea când tata vorbea cu cei din Nikaj, cu care spunea că suntem rude, despre oameni importanți, despre obiceiuri, nunți și înmormântări. Despre viteji care făcuseră isprăvi grozave pe vremea turcilor. Nouă, copiilor, Turcia ne părea un fel de legendă, deși, în anul retragerii Turciei, bunicul fusese de vârsta noastră. Uneori bunicul venea și el.

Era un bărbat înalt, uscățiv, cu mustăți albe-albe și ochi albaștri. Părea scos dintr-un tablou, nu om în carne și oase. Când se întâmpla ca vreun bătrân din Nikaj să treacă pe acolo și bunicul să fie prezent, vorbeau ca niște rude care se întâlneau după o lungă despărțire, ca doi frați. Discutau până noaptea târziu. Nouă ne spuneau să punem capul jos și să dormim, dar cum puteam dormi când ei povesteau despre luptele cu turcii, cu Muntenegru, cu Serbia, chiar și cu Nemția, un stat despre care nu învățam la școală și habar n-aveam unde se află. Povesteau despre foamete, despre pârjol și bejanie, lucruri care se puteau întâmpla doar în cărți, nu și printre oameni ca mine și ca tine.

Dar treaba cu pușcăria ne-a făcut o impresie teribilă. Știam că în închisoare sunt băgați vagabonzii, hoții și ucigașii. Dar cum să bagi la pușcărie un prieten al tatei, ori chiar pe tata, asta n-o puteam înțelege. Dar dacă statul l-ar fi întemnițat pe Lulash Sokoli? Cine i-ar mai fi luat în mașină pe zecile și zecile de oameni cu sacii lor de făină și porumb, cu petrol și sare, ca să-i ducă la Lekbibaj, la Salcë, Brisë, Nikaj și Merturë? Chestia asta cu pușcăria și libertatea îmi depășea puterea de înțelegere. Ce onoare îi făcuse tata lui Gjok Pali, încât acesta nu putea uita niciodată și-i trimisese o țigară făcută undeva, în pușcărie, printr-un mesager, fiul unui muntean care-și uitase la noi bidonul cu petrol în urmă cu ceva  ani? Probabil că fusese o onoare mare, foarte mare, atât de mare încât Gjok Pali n-ar fi putut-o uita niciodată, cât timp va fi în viață.

Polițistul Zef a trecut aproape de gardul nostru, de locul în care mâncam. A dat din cap în semn de salut. Tata s-a încruntat nițeluș. Mama a dat să se ridice. Mie mi s-a părut că trece paznicul temniței noastre, al temniței lui Gjok Pali, al temniței tuturor bărbaților și femeilor din Lekbibaj care înnoptaseră în ograda noastră.

L-am întrebat pe tata ce onoare îi făcuse lui Gjok Pali. “Nu cine știe ce. I-am deschis poarta casei atunci când nimeni nu i-o deschidea”. La insistențele noastre de a afla de ce nu-l primeau oamenii, tata ne‑a spus că “Gjok Pali era preot și credea în Dumnezeu!”.

Gjok Pali a murit în pușcărie. La sfârșitul anului 1990, împreună cu tata și cei doi frați ai mei, am plecat spre Lekbibaj, satul Ptoshë, unde locuia familia lui. Taică-meu a luat cu el bidonul cu petrol lampant pe care l-am păstrat vreme de 17 ani la loc sigur. Când am ajuns acasă la el, o culă cu ziduri înalte, acoperită cu piatră, cu o curte pietruită și în pantă, ne‑a întâmpinat în ușă bătrâna lui mamă, Groshe Pali. Bătrână, mai bătrână decât însăși cula, mai bătrână decât muntele care se oglindea în râul Mertur.

“Bine ai venit cu Dumnezeu, domnule Selim Musa…”, a spus bătrâna, cu un glas aspru, de parcă ar fi vorbit înseși pietrele ogrăzii.

“Puțin gaz lampant mi-a lăsat în grijă Gjok Pali în urmă cu amar de ani, am venit să-l aduc…”

“Lăudat fie Isus Hristos…”, a oftat bătrâna, făcându-și semnul crucii.

Câteva minute mai târziu, tata a detașat fundul fals al bidonului și a scos de acolo o cruce de aur, o biblie și o icoană, toate învelite într-o maramă veche…

Crucea strălucea la fel ca în urmă cu 16 sau 17 ani, în lumina lunii, sub castanul din fundul curții noastre…! Toți cei din jur și-au făcut cruce, iar tata și noi ne-am plecat capetele în semn de respect. Cei ai casei au aprins lampa cu gaz și lumina s-a răspândit în tot cătunul. Crucea, biblia și icoana pictată pe lemn au fost puse la loc de cinste. Era 24 decembrie 1990. Democrația renăscuse la Tirana de numai două săptămâni. A doua zi era Crăciunul… primul în libertate! Crăciun fericit, mi se pare că am rostit, cu buzele înghețate de gerul acelui sfârșit de decembrie și mi-am amintit de verișoara mea, emigrată în Germania: a cui este biserica? A partizanilor sau a germanilor?

Notă: Faptele relatate sunt în cea mai mare parte reale.

Geneva, 2007

Traducerea: Marius Dobrescu

Series Navigation << La aniversarea lui Eminescu și a Culturii româneDin presa albaneză: A fost lansat la București volumul „24 martie. Cronica infernului kosovar” >>