O pagină din istoria comunității: Nikolaq Zoi

Share

Prefect de Korcea și de Gjirokastër, patriot și bun prieten cu cei mai proeminenți oameni politici albanezi, Nikollaq Zoi a fost una dintre figurile emblematice ale coloniei albaneze de la București. Deși, în anii regimului comunist, presa și publicațiile de specialitate din România și Albania l-au ignorat cu desăvârșire.

Zoi s-a născut la Korcea, în sud-estul Albaniei, în 1881. Personalitate puternică și, în același timp, enigmatică, el nu a ezitat, în 1921, atunci când dispozițiile venite de la Tirana i s-au părut incorecte, să demisioneze din funcția de prefect al Korcei. Imediat, s-a autoexilat în România, unde a făcut avere și a activat în asociațiile patriotice albaneze de aici. Totuși, dorul de patrie nu i-a dat pace și, în 1934, Zoi revine în orașul natal. Acceptă, un an mai târziu, funcția de prefect la Gjirokastër, din care se retrage trei ani mai târziu, în 1938. A închis ochii la București, în 1975, în dizgrația autorităților albaneze, nu înainte însă de a le transmite urmașilor opera sa de căpătâi: o lucrare memorialistică de 300 de pagini, intitulată cu modestie „O pagină de istorie”.

Lucrarea aduce o serie de mărturii valoroase despre comunitatea albaneză din România interbelică, des­crisă de acest demn reprezentant al ei, Nikolaq Zoi.

Iată primul fragment:

Albanezii care au ajuns în România nu s-au dus cu scopul de a rămâne acolo, ci pentru a-și ajuta familiile rămase acasă și cu gândul de a se întoarce după ce s-ar fi îmbogățit. Cei care s-au întors au fost mulțumiți cu cât au câștigat.

 Majoritatea, însă, au rămas acolo și s-au amestecat cu populația româ­neas­că. Lucru posibil datorită asemănării de religie, ospitalității românești și propriei lor lăcomii. Cei rămași, îmbogățindu-se an de an, nu voiau să se mai întoarcă. În schimb, nu și-au schimbat modul de viață și cum trăiau acasă, așa au trăit și acolo, economisind la sânge. Căci dacă ar fi fost largi la mână, cum nu erau ei obișnuiți, nu s-ar mai fi îmbogățit niciodată. Așadar, cei care erau căsătoriți și-au adus în România și familia. Cei necăsătoriți se duceau în Albania, se însurau și apoi se întorceau înapoi. Alții, care nu aveau timp de așa ceva, le aduceau din patrie pe fetele cu care erau logodiți și se însurau cu ele acolo unde munceau. Viața lor foarte modestă și mentalitatea extrem de conservatoare i-a făcut să nu se poată căsători cu localnice. Cu localnicii nici nu prea legau prietenie, căci prieteni aveau tot dintre ai lor. Foarte puțini s-au însurat cu românce.

Nevoia de a găsi de muncă i-a făcut să se răspândească și prin alte provincii românești, câtă vreme nimeni nu le-a interzis să se ducă unde vor. La Constanța, de pildă, erau mulți albanezi. Unii dintre aceștia lucrau la pavaj, alții și-au deschis crâșme sau depozite de vin, o meserie obișnuită la ei. Dar copiii lor au învățat la universități, au ieșit avocați, medici, profesori, cărora li se spunea români de origine albaneză, acest ultim cuvânt dispărând cu timpul. Un mare avocat, care a ajuns chiar ministru, pe nume Micescu, era albanez. Ceva mai târziu, despre un amiral român pe nume Scodrea se spunea că ar fi arnăut. Un altul, din satul Drenova de la Korcea, pe nume Naumescu, mare avocat, i-a organizat pe avocații români în societăți. La Pitești, oraș mare, trăia o familie de bogătași cu numele Călinescu, unul dintre ei a ajuns prim ministru pe vremea lui Carol cel tânăr. Dar, și în alte vremuri, albanezii au ajuns secretari generali în câteva ministere. Vangjel Nuni, născut la Korcea, secretar general la Ministerul de Externe. Stavri Cunescu, născut în satul Boboshtica, de lângă Korcea, de asemenea, la Ministerul Muncii. Mandi Ghecio, născut la București, tot secretar general, la Minsterul Justiției.

Datorită faptului că mulți dintre albanezi s-au topit în masa de localnici, nu se poate ști cu certitudine câți dintre ei au avut funcții publice în România.  Iar multora dintre ei li s-a pierdut neamul din cauză că nu au avut copii.

Și încă un fragment din același autor:

Vizavi de Teatrul Național din București, pe Calea Victoriei, era o cofetărie mare numită Rigler, ale cărei ziduri interioare nu erau zugrăvite, ci era îmbrăcată, din podea până-n plafon, în oglinzi, care-i dădeau un aspect majestuos.

Într-o seară, în cofetărie intră o familie de albanezi korceari formată din cinci sau șase persoane, împreună cu o femeie sosită de curând de la Korcea, rudă cu această familie. Musafira, de vârstă medie, îmbrăcată cu hainele cu care venise din Albania, uimită de decorul fastuos, multiplicat de oglinzile și geamurile de cristal, s-a zăpăcit și a întrebat: ce este aici, teatru sau paradis? Apoi, încetul cu încetul s-a liniștit și, văzându-se în oglinda din fața sa, a crezut că este una dintre vecinele de acasă. Când o fi venit și asta? s-a întrebat singură și a salutat-o pe cealaltă. Dar, firește că vecina i-a răspuns la salut. Râde una, râde și cealaltă. M-a recunoscut și ea, și-a zis femeia. Când să plece din cofetărie, s-au ridicat de la masă și prima femeie s-a dus să vorbească cu vecina, care se ridicase și ea. Și s-au apropiat una de alta. Dar cineva din familie a oprit-o să meargă mai departe, ca să nu se izbească de oglindă. Abia atunci a priceput, sărmana de ea, cum se păcălise din cauza oglinzii și a spus: „Vai de mine, m-am făcut de râs”. Avea șaizeci de ani și nu mai ieșise în lume până atunci, iar frumusețea Bucureștiului îi luase mințile.

Marius Dobrescu

Series Navigation << Instituții culturale albaneze în RomâniaSecuritatea statului albanez (Sigurimi) >>