Muzica bizantină, moștenire intangibilă a umanității
- La început de an – un bilanț pozitiv și noi provocări
- Instituții culturale albaneze în România
- O pagină din istoria comunității: Nikolaq Zoi
- Securitatea statului albanez (Sigurimi)
- O mare șansă ratată: eșecul istoric al prințului de Wied
- Andrei Șaguna și Emanuil Gojdu, sărbătoriți în anul 2020
- Filmul “Amanet”, premiat la Salerno
- Tabloul din Ambasadă
- La aniversarea lui Eminescu și a Culturii române
- Proză albaneză de azi: Arbër Ahmetaj – Crăciun fericit!
- Din presa albaneză: A fost lansat la București volumul „24 martie. Cronica infernului kosovar”
- Pipele încrustate ale lui Isuf Skënderi
- Pastila pentru suflet: Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Moscopole
- Muzica bizantină, moștenire intangibilă a umanității
- „Urmăresc cu atenție cinematografia albaneză”: Interviu cu Dan Burlac, regizor și producător român de film
- Canionul Nivica, în atenția turiștilor și cercetătorilor străini
- Decizie istorică: Kosova repatriază foști jihadiști
- Albanezi de succes: Nazim Salihu, hair-stilistul lui Kenny Rogers
- “Illyria” și polițiștii albanezi din New York
Născută la începutul creștinismului, muzica psaltică bizantină, specifică Bisericii Ortodoxe, a supraviețuit până în zilele noastre odată cu ritualul liturgic, fapt ce a determinat comisia UNESCO să-i acorde, în luna decembrie 2019, un loc pe lista Patrimoniului Imaterial Mondial.
Arta lirică psaltică, exclusiv vocală (a capella) și monofonică, proprie tradițiilor muzicale din Balcani și din estul Mediteranei unde s-a extins Imperiul Bizantin, însoțește îndeosebi slujbele religioase. Aceste „recitaluri” ale creștinilor din Imperiul Roman de Răsărit, fără modulare armonică, reprezintă o artă ecleziastică ce vrea să exprime o spiritualitate transcendentală, divină, metafizică. „Diferitele stiluri de ritm sunt folosite pentru a accentua silabele dorite din anumite cuvinte ale textului liturgic”, indică raportul depus la Unesco în favoarea acestui patrimoniu cultural. Pentru a spori înțelegerea textelor biblice, cântecul bizantin a fost dezvoltat în special după secolul al III-lea, în Imperiul Roman de Răsărit, și a atins cele mai rafinate dimensiuni între secolele XIII‑XV. Se spune că muzica era folosită de creștini încă de timpuriu, chiar din timpul vieții Mântuitorului, evanghelistul Matei asigurându-ne că la „Cina cea Taină” s-au cântat Psalmi. În cartea sa intitulată „Muzică bisericească pe psalthichie și pe note liniare pentru trei voci”, Preasfinția Sa Nifon N. Ploeșteanu scria la 1902: „Se știe că prima sămânță a creștinului fiind aruncată în Ierusalim și cea dintâi biserică creștină fiind formată de creștinii născuți iudei, de bună seamă că melodia Psalmilor din Vechiul Testament a predominat în biserica primitivă… După ce creștinismul a ieșit din cuprinsul Palestinei, s-a răspândit la alte popoare din cuprinsul Asiei Mici și Europa răsăriteană, în care elementul grec era foarte mult răspândit, iar după ce iudeii fură împrăștiați și veniră în contact cu grecii, au împrumutat de la aceștia nu numai limba, dar și muzica lor”. Psalmul bizantin este reprodus exclusiv de o voce masculină, de psalții din parohii și mănăstiri, fără instrumente, acestea fiind folosite doar la curtea împăratului sau la banchete. Interpretat în special în limba greacă, limba originală a liturghiei ortodoxe, cântecul bizantin este tradus și în siriană, arabă, armeană sau georgiană și rămâne principalul gen muzical al Bisericii creștine răsăritene. Potrivit unor experți, elemente din muzica greacă veche se regăsesc în arta psaltică, considerată „o prelungire” a Antichității, iar de unii filosofi „gura duhului sfânt”.
Maria Oprea