La aniversarea lui Eminescu și a Culturii române

Share

Anul acesta, la 15 ianuarie, se împlinesc  170 de ani de la nașterea lui Eminescu. Cu acest prilej, redăm în paginile revistei noastre una dintre nestematele poeziei eminesciene, în versiunea  unui maestru al traducerii literare albaneze, Perikli Jorgoni. Amintim că și alți mari traducători albanezi ai literaturii române, precum Vehbi Bala, Rexhep Ismajli, Mitrush Kuteli, Lasgush Poradeci și chiar Ismail Kadare, s-au aplecat cu venerație asupra versului eminescian, aducând în fața cititorilor din Albania cele mai cunoscute poeme ale Luceafărului poeziei românești.

Floare albastră

„Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

În zadar râuri de soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile Asire
Și întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite”!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

„Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.

Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.

Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie –
Ș-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.

Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag”?

Înc-o gură și dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuși este trist în lume!

Lulja e kaltër

„Përsëri mes yjesh humb,
në mes resh e qiejsh të kaltër?
Shihmë, të të ngulem thellë
mu në shpirt, gushëpëllumb!

Kot më kot përrenj nën diell
edhe fusha asiriane,
edhe dete plot tufane
nëpër mendje heshtas sjell!

Piramidat qiejsh të ftohtë
le t’i ngrenë majat varg,
lumturinë kaq fort larg
e kërkon më kot në botë!”

Kështu zë me flet plot mall,
ëmbël më miklon në flokë,
të vërtetën po më thotë,
nuk qesh dot, nuk them një fjalë!

„Eja, ku nxin pyll i dëndur,
ku qan kroi në lëndinë
e ku shkëmbi për një grimë
ngjan në hon do bjerë i shembur!
Këtu nëpër rrah të qetë,
nën këtë qiell të kthjelluar,
tok do rrijmë, të gëzuar,
përmbi degë, përmbi fletë!

E ç’gënjeshtra e ç’rrëfime
do më çuçurish paprerë,
do provoj me luleshqerrë
në më do ti, drita ime!

E nga dielli prush i nxehtë
do të skuqem si një mollë,
do m’i shprishësh të artat flokë,
gojën të ta zenë lehtë!

Në një puthje ti më fal,
s’do ta dijë kush mbi tokë,
do të fshihemi nën flokë,
kush do mund të thotë fjalë?!

Kur mes degësh hëna e ndritur
verës netve do të dalë,
më shtrëngo ne bel plot mall,
të të rrok shpirtpërtëritur!

Nëpër shteg që çan nën fletë,
drejt e për në lug vetar,
sesa puthje prush e ziarr
si lule do çelin vetë.

Kur te dera të arrijmë,
do të flasim nëpër terr,
s’do gjurmojë gjindje e mjerë-
kujt i duhet që tok rrijmë?”

Dhe një puthje jepmë e ik…
Fillikat mbeta nën hënë!
Sa e bukur që ka qenë
lule e kaltër, ç’gaz u fik!

. . . . . . . . . . . . . .

Dhe më ike përngaherë,
u shojt dashuri e pastër,
lule e kaltër, lule e kaltër,
ç’ngjan gjithçka mbi dhé e mjerë!

Series Navigation << Tabloul din AmbasadăProză albaneză de azi: Arbër Ahmetaj – Crăciun fericit! >>